In Arkadia

 Pentru cei care iubesc o lectură de bună calitate, recomand ”În Arcadia”, cartea lui Ben Okri, apărută în colecția Cotidianul. Una dintre cărțile bune din club. Are de toate, lirism aparte, o filosofie mistică, ceva existențialism, profunzime și adâncime. Șapte personaje prezentate drept ratate (ce va să însemne asta într-o societate de consum rămîne la latitudinea fiecăruia), diferite ca personalitate și ironizate încă de la început de autor, șapte oameni obsedați de munca lor, care nu le aduce prea mari satisfacții, primesc oferta de a călători prin lume în căutarea unei așa zise Arcadii, raiul dispărut al umanității, și a aduce o mărturie filmată.

Autor al premiatei ”Copiii înfometați”, apărută cu un an înainte de ”În Arkadia”, se cuvine să vă avertizăm că Okri nu este un autor comod, ba chiar are un puseu – să spunem de aroganță față de anumiți cititori cînd le spune ”dacă vă așteptați la altceva, mai bine închideți cartea”. De ce să închid cartea, ia să vedem domnule Okri dacă e chiar așa cum spui?

În  ”În Arcadia” este vorba despre o altă foame, o foame ca o sete, ca o mâncărime a spiritului, ca o prezență sau ca o absență, ca fantoma unei prezențe, oricum ar fi, e vorba de praful de stele, de oamenii văzuți bidimensional, mari fiind, mici fiind, creați din rămășițele zeilor, comportându-se haotic în lipsa conștiinței unui sine dezvrăjit de natură, de oameni, de propria lor viață.

Am citit In Arcadia într-o română necorectată, neglijentă, cu o traducere dubioasă, dar chiar și-așa stilul rămâne hipnotizant, seducător, armonios, ca un cântec al spiritului. Astfel, nevrând să pierd poezia dintre rânduri, am făcut rost de ea în engleză, limbă pe care autorul o mânuiește la perfecție cu subtilitățile-i de rigoare. Deși s-a născut în nordul Nigeriei, a crescut în Londra și și-a primit educația la Universitatea din Essex. Când credeam că o carte nu poate fi mai frumoasă de-atât, după citirea ei în engleză, mesajul se mai dezvăluie încă o dată, și mai treci printr-un rând de emoții neașteptate când ai acces, la prima mână, la ritmicitatea unei fraze uluitoare și, în același timp, seducătoare. Cuvinte simple puse într-o topică a frazei ce sună a cântec, a șoaptă amară ca o cheie fermecată către esențialul din noi. Tot ce se întâmplă devine pretext pentru trezirea din amorțeală. Un tunel, o câmpie, o inscripție, un semn al primăverii etc.

Iată cum vede Okri scurtele călătorii în tuneluri.

          ”Gonirea într-un tren trecînd printr-un tunel este precum un cocon, un pîntece mișcător, o călătorie prin moarte spre lumină. Dar înfățișarea morții este cea mai încețoșată. Felul în care sîntem în acea moarte în mișcare ne spune cum vom fi în lumina vieții ce va veni. Tunelul conferă sens și valoare luminii, dacă ajungem acolo…”

Operând cu simboluri și sugestii subliminale, Okri lasă loc cititorului să-și găsească singur răspunsurile. Și apoi vine finalul, ultima frază, atât de aiurea sau superficial înțeleasă de unii critici, sau ce-or fi fost ăia, o frază pentru care merită să citești întreaga carte. S-a spus că Okri a redus oamenii la niște simple inscripții pentru alți oameni. Probabil criticii au ratat paragrafele despre acele inscripții misterioase pe care cei șapte le primeau pe parcursul călătoriei spre Arcadia, inscripții ce-i făceau să-și ridice întrebări, să se privească mai adânc în oglinzi și de-acolo tot mai mult în adâncurile propriului sine. Astfel că ultima frază are acest sens și nu altul, unul foarte simplu, fără prea mare bătaie de cap și anume că și noi putem fi inscripții pentru alți oameni (care se pot teme, care vor dori să dispară sau să se apropie mai mult), sau putem fi semne sau deșteptări (uneori nici măcar nu conștientizăm, habar n-avem!), treziri pentru alții care abia așteaptă să intre în neverosimil, flămânzi să evadeze în locul unde se găsește mereu Arcadia. Adică în ei înșiși.

Dacă e mai multă filosofie sau mai multă poezie aici, nici nu mai are importanță, atât timp cât te abandonezi lecturii cu acea uimire a omului care știe toate acestea, dar nu s-a gândit să și aplice intuițiile sale ancestrale în practică (să-i spunem chiar rutină cotidiană). Pentru că tot ce e rutină ne omoară încet, nu-i așa? Și..

”Viața ar trebui să ne fascineze. Și să ne facă să vrem mai mult.

Și de aceea, aroganța lui Ben Okri de la început: ”Dacă nu mă puteți înțelege ca pe o ghicitoare sau un paradox, cum veți înțelege vreodată inscripțiile invizibile? Sper c-am reușit să vă enervez. Sper că v-am înfuriat atât de tare încât să dați la o parte această carte și să alegeți una mai potrivită cu supunerea voastră de oi în turmă. De fapt, îmi plac oile. Dar nu-i suport pe oamenii care se poartă ca niște oi în turmă. În această călătorie nu accept nici un ticălos mulțumit de viața lui.”, capătă sens abia la sfârșit, chiar dacă le-ar putea înfuria atât pe nepriceputele oi. Și-apoi, în definitiv, ce-ar fi sinceritatea fără cruzime? Nu poți să cânți și să minți în același timp.

Așa că nu fiți oi, fiți mesaje umblătoare pentru alți oameni, fiți oglinzi curate, fiți inscripții!