Freaky Halloween în Canada

În fiecare an, seara de 31 octombrie este aşteptată, cel puţin prin părţile acestea nord-americane, cu mare fast şi nerăbdare. Povestea spune că, în această seară de Halloween, spiritele persoanelor care au murit în ultimul an se întorc pe pământ în căutarea unor corpuri vii pentru a le poseda pe perioada anului viitor, acesta fiind singura speranţă de a avea o viaţă după moarte.
În urmă cu un deceniu şi ceva, când am trecut oceanul, nu ştiam prea multe despre Halloween. România încă nu importase sărbătoarea cu surle şi trâmbiţe şi nici nu sunt genul care idolatrizează stafiile. Primul Halloween petrecut de mine pe pământ american a fost o revelaţie. O revelaţie care s-a dorit a fi amuzantă şi s-a terminat cu o amară concluzie (a mea!) că unii oameni chiar nu au ce face cu timpul, banii sau inteligența din dotare. Şi asta pentru că nu mai văzusem nicicând, mai ales în România, o asemenea reunine de “trupe” mascate pe străzi, petreceri grandioase, copii şi adulţi machiați ca după revistele şi filmele horror (de îţi era teamă, la propriu, să-i priveşti mai mult de 20 secunde), măşti care costau sute, mii de dolari şi bani aruncaţi pe publicitatea imensă a unei seri pline de vârcolaci, stafii, zombies şi alte arătări. Ca să nu mai pomenesc de risipa de efort şi bani, de kilogramele de bomboane pe care oamenii le cumpărau ca să le dăruiască celor mici plecaţi cu colindul cel înfricoşător. Dacă mai amintesc şi sumele uriaşe cheltuite anual pe decoraţiile sinistre din interiorul şi exteriorul casei, mă trec ameţelile. “Trick or Treat” (un fel de “ne daţi or nu ne daţi, căci glume nu prea avem în program”) mi s-a părut atunci o mare prostie. Oricât de mare şi de portocalie ar fi fost această sărbătoare, oricât de faimoasa se dovedea a fi an de an, n-a reuşit să-mi capteze admiraţia deloc. Dar veneam din România, fusesem jumătate crescută în comunism şi o jumătate (mai mică) în democraţie, poate îmi era scris în gene să nu mă amuze prea tare o prosteală înfricoşătoare de Halloween. Şi uite aşa mai toţi amicii mă etichetau o adevărată “blasfemie” pentru că eu, “nepoata lui Dracula din Transylvania” nu luam parte la ameţeala lor de Halloween. Şi drept urmare, cred că vreo zece ani la rând am sărit bine mersi peste Halloween; în loc să-mi pun masca de vrăjitoare pe chip, îmi luam prietena cea mai bună şi ne pierdeam urmele într-un cinematograf în care vedeam câte 3-4 filme la rând. Ca să treacă mai repede ziua şi noaptea vârcolacilor.

Între timp, lucrurile s-au schimbat. România a importat Halloween-ul cu acelaşi fast cu care îşi expune grandios, an de an, dulcegăriile şi inimioarele lui Valentine. Încet, dar sigur, Halloweenul a prins rădăcini în toate colţurile lumii şi în toate cotloanele sociale. Bogaţi, săraci, îmbrăcaţi în costume scumpe sau unele ieftine, confecţionate în casă, toată lumea petrece de ziua morţilor, toţi vii ce nu doresc a fi posedaţi, se îmbraca în tot felul de costume caraghioase şi participa la parade gălăgioase în cartierul lor, încercând să fie cât mai distructivi posibil pentru a speria spiritele ce poate vin în căutarea lor, a celor vii.

Ei bine, lucrurile s-au schimbat şi în ograda mea şi asta pentru că sunt mămica unui copil născut şi educat aici, în ţara sărbătorilor comerciale. Şi de dragul fetiţei mele, anul acesta am sărbătorit Halloween-ul. Ne-am deghizat puţin anul trecut, vreo 10 minute, în casă, deşi nu foarte morbid (eu am fost prinţesa de castel, ea o fluturașă), dar anul acesta fata mea şi-a vrut mămica “Pisica” şi tăticul “Backman” (Batman, pe limba noastră). Ea s-a vrut mai întâi pisicuţă (lu’ mama) şi apoi “cowgirl, ca Dora”. În final, la parada de la grădiniţă a plecat tot printesa-fluturașă (bani aruncaţi degeaba pe două costume) şi cu colindul la care musai a vrut să participe cu cei de vârsta ei (vânătoarea de bomboane) am deghizat-o în dovleac pentru că era prea frig afară pentru o prinţesă cu aripi mov.

Şi uite-aşa, am intrat şi eu în rândul nord-americanilor cărora nu le-a mai păsat că uraganul Sandy îşi vărsa ultimele picături de ploaie peste noi, şi am plecat pe străzile pline de vârcolaci, stafii, tigrișori, dovleci sculptaţi, monştri şi morţi, în căutarea… spiritului de Halloween. Sper că până împlineşte fata mea zece ani să-l găsesc. Asta înseamnă încă şapte ani de costume caraghioase şi kilograme de bomboane pe care nu ştiu unde să le arunc (ascund) din dulap a doua zi! Sper că de Valentine’s Day să fiu mai entuziastă. Nu de alta, dar noi, adulţii familiei, chiar sărbătorim “nişte ani” de la prima noastră întâlnire în ziua aceea. Până atunci, încerc să-mi scot din minte imaginea unui director de mare corporaţie americană deghizat în pirat.

Boo-Whoo-Whoo! Freaky Halloween!

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :