Femeile, ca amazoane…

17O mică statistică: într-o clasă cu 24 de copii, 18 mame îşi cresc singure copiii. În 9 ani de când sunt mamă, am interacţionat cu alte familii în care 80% femeia este cea care susţine familia din punct de vedere financiar. Dintre toate femeile pe care le cunosc, nu am întâlnit niciuna care să fie tratată cu respectul cu care mama mea era tratată acum 30 de ani. Nu am mai citit nici o poezie care să mă înlăcrimeze cu frumuseţea femeii, nu am mai auzit bărbatul care cucereşte sufletul femeii. Şi totuşi, femeia este și ea om, dar mai ales femeie, şi are nevoie de mai mult decât se vede în reclame.

Dacă uneori ţi se pare că ceilalţi ar trebui să iasă mai mult din casă, să schimbe jobul sau look-ul, să fie mai relaxaţi, să vorbească mai mult sau mai puţin, să nu mai tolereze anumite lucruri sau să fie mai îngăduitori, să râdă mai mult sau să fie mai sensibili şi oricare alte variaţiuni pe această temă, opreşte-te, ceilalţi sunt aşa cum sunt şi sunt diferiţi de tine.

Nu mă mai amuză deloc cei care îşi dau cu părerea despre cum ar trebui ceilalţi să fie, să facă, să spună arogându-şi dreptul de a fi ceasul după care restul trebuie să-şi seteze existenţa. Să lăsăm omul să fie om, femeia să fie femeie.

Dacă arunci într-o discuţie oarecare posibilitatea ca celălalt să îşi exprime o părere, vei observa că imediat opinia sa va porni un tipar pe care îl are deja prestabilit. Niciodată oamenii nu reuşesc să se depăşească pe sine vorbind despre alţii. Sursa aprecierilor de sine sau a celorlati este comparaţia. Nimic mai prost ales dacă vrei  cu adevărat să fii de folos cuiva sau chiar ţie însăţi.

Folosim aproape invariabil când ne apreciem viaţa, comparaţia cu ceilalţi ca instrument. Niciodată nu apelăm la empatie, circumstanţe atenuante, pozitivismul sau flexibilitatea şi acceptarea atunci când evaluam o situaţie.

Când ne dăm cu părerea, căutam ceea ce ştim deja, fără să ne chinuim să descoperim lucruri posibile, care nu se văd din cauza unor orgolii prea mari, frustrări adânci şi latente individuale care ne macina emanând simptome şi sindroame greu de descifrat pentru un om neinstruit să vadă dincolo de aparenta. Dacă nu eşti într-un echilibru oarecare cu tine, dacă nu te accepţi mai întâi pe tine, aşa imperfect cum eşti ca fiinţa care gândeşte, dar mai mult ca orice simte şi deci e supusă greşelii, atunci nu vei putea cu adevărat să-l vezi pe celelalt în unitatea, dar şi diversitatea fiinţei sale. Ne-am obişnuit să clasificăm oamenii şi faptele lor ca fiind bune sau rele (şi n variaţiuni pe această temă), uitând că poate în diverse situaţii, noi înşine avem o infinită paleta de trăiri şi manifestări.

smileNe e teamă să acceptăm părţile întunecate ale celorlalţi fiindcă ar însemna să le recunoaştem în noi şi atunci goană după aşa numita fiinţă perfectă ar fi inutilă. Dacă nu ne-am mai chinui existentele în căutarea fericirii şi succesului aşa cum au decretat alţii că trebuie arate, probabil ar trebui să ne mulţumim să trăim pur şi simplu, să îi acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt, să fim capabili să ne încălţăm în pantofii lor fără să mai judecăm, să etichetăm, să punem diagnostice prin comparaţie.

Nu e uşor să fii tu însăţi, într-o lume în care trebuie să fii într-un anumit fel. Pescuim din această lume câteva criterii pe care aspirăm să le îndeplinim pentru a fi desăvârşiţi şi pentru a ne accepta şi a fi acceptaţi. Când oamenii nu mai au criterii şi pot alege să fie autentici în trăirile şi manifestările lor, cei mai mulţi se pierd, rătăcind prin ei în speranţa că cineva le va arăta iarăşi calea, nivelul la care să aspire.

Când puţine dintre noi ne ridicăm greu, prăfuite, dezmembrate, sfâşiate de realităţile care ne-au încercat şi spunem, gata, eu aşa sunt şi nu mai contează ce vreţi voi, când în sfârşit suntem pregătite să le spunem şi celorlalți că îi acceptăm aşa cum sunt, cu bune şi cu rele, cei mai mulţi vor crede că am luat-o razna.

Nu poţi, vor spune, să reuşeşti, dacă nu faci cutare sau cutare lucru, ieşi din casă, câştigă nu ştiu câţi bani, oboseşte, omoară-te, zâmbeşte-i fiinţei căreia, de fapt, i-ai arunga un fulger care s-o ardă, fii ca toată lumea, altfel vei rămâne izolat. Unde crezi că ajungi cu noua ta autenticitate, curajul de a spune da sau nu,  îmi place, nu-mi place, cred şi simt altfel decât toată lumea?

Nicăieri, probabil. Sau poate mult mai aproape de tine, aşa cum eşti tu. Şi aşa cum eşti tu, sunt şi eu, imperfectă, ca toată lumea, dar diferită în erorile care mă compun, ajung să dorm mai bine decât atunci când mă conformam cu lumea, să râd mai mult decât atunci când mă vedeaţi pe val şi nu eram, să plâng mai sănătos atunci când îmi vine, fiindcă asta e, sunt şi eu un om şi  toţi ceilalţi oameni, am obosit să mai vânez greşelile altora şi mi-e mai simplu să le descopăr şi să le accept pe ale mele, am obosit să mai caut oameni corecţi şi perfecţi, fiindcă niciunul nu este aşa, şi am obosit să mai setez lumea după ceasul meu, acum când însuşi timpul îmi spune că dacă vreau, pot să mă opresc şi să-l savurez, fără să mă tem că cineva o să dea startul la competiţii şi comparaţii judecând lumea după abateri de la normele după care îşi trăiesc viaţa ei înşişi.

Aşa sunt eu, şi mă bucur când mai descopăr rătăcite ca mine, cărora nu le mai pasă de convenţii, care îndrăznesc să fie cum vor, care îşi reinventează ceasul fără comparaţii, fără etichete şi prejudecăţi, care renunţă la lucrurile în care nu mai cred, care ştiu că succesul nu este un premiu pe care ţi-l dau alţii, ci o stare de spirit ce transcede regulile jocului.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *