Femeia secolului XXI

loveitÎmi place să îmi imaginez o zi în care mă trezesc dimineaţa şi  nu mai există bani şi nici corporaţii, nici mici şi nici mari. În ziua aceea, femeile s-ar trezi pur şi simplu şi ar decide că sunt frumoase. Şi atît. Probabil că pentru cei mai mulţi dintre noi, ziua ar căpăta un sens cu totul nou sau nu ar mai avea niciunul. Unii, nu ar şti ce să facă. Alţii s-ar simţi eliberaţi. Unii şi-ar pierde probabil sensul existenţei, alţii şi l-ar regăsi…

Am văzut un film în care noua monedă de schimb era timpul. Ideea e şocantă, deşi  o adevărată revelaţie, în fond cine nu îşi foloseşte această resursă în fiecare moment, fără ca măcar să îşi dea seama? Doar că am ajuns cu toţii să ne măsurăm împlinirea, supraevaluatul succes, în funcţie de singura valoare pe care o recunoaştem fiindcă o vedem, aceea care se măsoară în bani.

Cine mai deschide ochii şi îşi pune organismul la treabă doar pentru a se bucura de propria viaţă? Nimeni. Mă rog, aproape nimeni. Cu toţii facem ce trebuie să facem ca să cîştigăm mai mult şi amînăm mereu toate celelalte bucurii pentru momentul potrivit.

Niciodată momentul potrivit nu se referă la altceva decît la o anumită siguranţă materială care nu este niciodată suficientă. Şi atunci, toate celelalte lucruri pe care le trăim, ni se întîmplă în raport cu momentul în care vom avea suficienţi bani. Bucuria, prietenii buni, zilele frumoase, momentele de fericire, sunt toate întîmplări, în timp ce viaţa rămîne o alergătură nebună, haotică.
Avem nevoie de resurse materiale ca să ne putem odihni, să ne putem ascunde goliciunea, să mîncăm, să învăţăm, să creştem, să ne găsim un partener pe măsură, să ne putem deplasa în locul de unde cîştigăm acei bani, să rezistăm acolo pînă cînd vom avea dreptul la o vacanţă. Avem nevoie de bani ca să rămînem sănătoşi, ca să ne vindecăm de o boală, ca să ne căsătorim sau să divorţăm, ca să murim, ca să ne naştem sau chiar ca să privim toate acestea ca simpli spectatori.

Nu ne mai urmăm spiritul cînd ne alegem meseria, nu ne mai urmăm inima cînd visăm la alesul cu care să împărţim la bine şi la greu ce ne oferă viaţa. Suntem copiii rutinei, ai conformismului şi materialismului şi nu mai ştim cum e să scoatem capul din cutie şi să alegem altceva. Dacă spui „stop” şi hotărăşti că viaţa ta nu este ceea ce aşteptai, că ai obosit, că vrei să te regăseşti în lucruri care nu costă nimic, de fapt ar trebui să alegi să renunţi la bani. Şi nu se poate. Nu în societatea civilizată. Cu cît urăsc mai mult senzaţia de sufocare pe care o am cînd îmi lipsesc banii, cu atît conştientizez că fără ei, nimic nu mai este posibil.

Şi ai de ales, să fii liber, să nu-ţi mai pese, să dispui de timpul şi de viaţa ta, dar să nu-ţi permiţi nimic din lucrurile materiale care te pot ajuta să faci asta sau să faci ce ai învăţat că trebuie să faci. Te trezeşti dimineaţa şi mergi acolo unde eşti plătit ca să faci ceea ce faci şi să nu mai ai timp să te bucuri de ceea ce cîştigi, decît în măsura în care cei care te plătesc îţi permit… cam 40,000 de minute într-un an. Acesta este secolul 21, secolul în care trăim.

Chiar şi aşa, iubesc să fiu femeie astăzi, aici, în locul unde m-am născut. Pentru că, în Coreea de exemplu, aş putea fi executată pentru lucrurile despre care scriu sau pentru cele pe care le citesc. Omul are o istorie de cîteva sute de mii de ani, poate milioane dacă dăm crezare celor mai recente descoperiri. Femeia are o istorie pe care singură o scrie, de mai puţin de 100 de ani. Pînă atunci, bărbatul a fost cel care ne-a spus ceea ce ştim  despre ea.

Tot un bărbat îmi spune într-un interviu că noi, femeile, avem totul să dominăm secolul 21 pentru că suntem cele care aducem în lumea asta copiii viitorului şi pentru că suntem sursa lor de educaţie, ţinînd în mîinile noastre fragile responsabilitatea pentru felul în care va arăta lumea de mîine, secolul următor.

Da, femeia pe care o cunosc este liberă, universală şi cu un potenţial nelimitat să aleagă cum construieşte lumea. Poate de multe ori ne temem de noi însene şi de ceea ce suntem în stare să facem, şi vocea noastră este încă timidă. Suntem, numeric superioare bărbaţilor şi totuşi trăim în lumea lor, lumea bărbaţilor.

Sunt femeia obişnuită a secolului 21. Sunt mamă, fiică, iubită. Am o carieră, am pasiuni. Am viaţa mea şi mai presus de toate am grijă de viaţa copiilor pe care îi cresc, dar care îşi aparţin sieşi, mie dîndu-mi-se doar miracolul maternităţii, nu şi posesia fiinţelor pe care le-am adus pe lume. Nu aş putea să vorbesc despre femeie fără să îi subliniez maternitatea, căci fără aceasta, femeia ar fi incompletă, chiar dacă, unele dintre noi, în cele mai nefericite cazuri nu se pot bucura în totalitate de acest dar.

Mi s-a părut extrem de simplu să vorbesc despre femei, hei, doar sunt una dintre ele, nu? Apoi am realizat că, aşa cum suntem noi, complexe, dificile, alfa şi omega existenţei, mereu în căutare de sens, de soluţii, de echilibru şi armonie,  mereu căutînd să ne întregim alături de un el, nu pot să găsesc un singur fir logic pe care să-l îmbrac cu femeia, aşa cum o ştiu.

fashion 14Şi atunci am hotărît să scriu adevărul, adevărul meu.

Să fii femeie în secolul 21 înseamnă că trebuie să te ridici la înălţimea fiecăruia dintre posibilele roluri pe care le asumi, rămînînd plină cu tine la sfîrşitul zilei. Înseamnă să te trezeşti dimineaţa şi eşti cîteva ore mamă, pînă îţi duci copiii la şcoală, apoi devii carieră, fiindcă bărbatul, dacă ai unul, nu mai este unicul furnizor de cele necesare acasă, apoi cînd soarele dă semne de oboseală, te trezeşti mai bine şi redevii mamă. După ce casa îţi adoarme, cîteva minute, cu puţin noroc şi deseori mult efort, sau cîteva ore printr-un miracol, înainte să pui iar capul pe pernă, poţi să redevii femeie. Atunci, te uiţi în oglindă, îţi observi primele riduri, de oboseală sau de la zîmbetele pe care ţi le desenează glasurile  copiilor cînd le spui povestea de noapte bună şi alte zîmbete şi alte dureri, regrete, întrebări…

Mă uit la viaţă de la distanţa celor peste 30 de ani. Nu e puţin, nu e nici mult, depinde cum te simţi dimineaţa cînd deschizi ochii. Doar că oglinda nu te minte niciodată. Îţi spune adevărul, dezbrăcat de orice convenţie, indiferent dacă eşti sau nu pregătită să-l accepţi. Şterg cu dosul palmei aburul care s-a răcit pe netezimea ei perfectă. Îmi privesc ovalul feţei, ridul dintre sprîncene, colţurile gurii, liniile de sub ochi, părul. Niciodată nu îmi amintesc ce vîrstă am, decît cînd obiectul acesta îmi spune, fără să i-o cer. Dacă m-ai întreba, aş putea să spun că am exact vîrsta pe care trebuie să o am. Pentru că doar acum mă pot numi Femeie.

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 🙂 – Schimba-mi, te rog, o hartie de 10 ani, stersi si ingalbeniti cu o fisa de 5 minute, lucitoare si rotunda! Asta, doar pentru ca ma provoci sa devin cheltuitor :)) Apropo, cum ziceai ca se numeste filmul acela?

Comentează :