Femeia secolului 21 (part II)

ciufulitaSunt omul obişnuit, mamă a trei copii, muncesc cu normă întreagă, am una-două pasiuni cu care îmi umplu timpul liber. Îmbrac cîteva roluri pe zi, aşa cum se cuvine, pentru că, nu-i aşa, nu poţi să fii mama la birou şi femeie de afaceri acasă sau iubita bărbatului tău în bucătărie. Nu mereu.

Viaţa unei femei obişnuite începe dimineaţa devreme, în jur de ora 6. La 7 ies pe uşă cu unul dintre copii. Mă întorc acasă cu toţi trei în jur de 19.00. Avem cam o oră de joc în timp ce ne pregătim de masă, apoi încă o oră de joacă. Cînd noaptea şi-a intrat demult în drepturi, îmi aduc aminte că sunt şi eu om. Dacă uit, durerile de spate, picioarele, capul îmi vor aminti. Apoi iar oglinda, ea, deţinătoarea supremă a adevărului, ea îmi întoarce spre mine imaginea unei femei și că datoria mea nu se întinde de la a mă dărui celor apropiaţi pînă la a mă dărui carierei fără de care nu aş putea să fiu. Am responsabilitatea să-mi dăruiesc mie, să mă dăruiesc mie.

Sunt femeia secolului 21. Nu sunt feministă şi nici nu urăsc misoginii. Cred într-o echivalență a drepturilor mai mult decît în prezumtiva lor egalitate. Fiindcă dacă aş admite egalitatea drepturilor aş admite egalitatea sexelor. Şi cum poţi pune semnul egal între forţă şi frumuseţe, între minte şi suflet, între raţiune şi instinct, între Adam şi Eva, între intuiţie şi reflecţie, yin şi yang, Pământ şi Cer, Marte şi Venus etc?

Cu toate acestea, nu spun că suntem opuşi, ci complementari. Femeia şi Bărbatul, împreună, sunt existenţa însăşi. Indiferent de secol, de felul în care condiţia femeii a fost subiect de dispută, el şi ea, doar împreună au mers mai departe şi au construit, fiecare cu contribuţia sa, ceea ce suntem şi trăim astăzi.

Asta este, suntem cu toţii copiii vremurilor în care trăim, iar Timpul dictează regulile jocului. Secolul 21 vine cu jocul suprem, acela în care în care nu mai există reguli.

Am tot scris despre femeie (cine n-a făcut-o?!). Am pus-o mai mereu în cuvinte cu o nuanţă critică, arătînd de prea multe ori cu degetul spre ea. Nu fiindcă nu încap mai mult de una-două femei în acelaşi spaţiu, ci pentru că am văzut şi am auzit prea multe. Pentru că nu cred că mergem în cea mai fericită direcţie şi mai ales pentru că ştiu că este doar o chestiune de timp, (iar timpul, acest însoţitor fidel), pînă cînd femeia va deschide ochii şi va înţelege ce poate să facă şi care îi este menirea.

Azi scriu femeia cu înţelegere, emoţie, admiraţie şi respect. Cu empatie. Aşa cum trebuie, aşa cum merită.

O să o pun în cuvinte aşa cum o cunosc eu. Cu starea mea de acum, cu ce am văzut sau am trăit pe pielea mea. Pentru că doar aşa pot să scriu adevărul. Unde în altă parte să-l găsesc, decît, ca şi frumuseţea, în ochii şi sufletul celui care o priveşte.

Cu două întrebări plec la drum: cum ar fi lumea dacă banii nu ar exista şi ce-ar fi dacă mîine toate femeile ar decide că sunt frumoase?

3Oricare răspuns la prima întrebare nu poate fi decît utopic. Dar, faţă de a doua întrebare, lucrurile sunt complicate şi ar deschide o nouă lume, pentru unii o adevărată cutie a Pandorei, una cu lucruri pe care le ştim, pe care le-am uitat sau am ales să le ignorăm doar ca să nu ne pierdem drepturile.

În această cutie, se afla femeia lui Hugo. Femeia, cel mai sublim ideal, invincibilă prin lacrimi, capabilă de orice sacrificiu, cea care aduce sublimul, un înger inefabil, cu aspiraţii de o desăvîrşită virtute, cea care intuieşte, un lac avînd lumina poeziei, o pasăre, sanctuarul în faţa căruia îngenunchiem, cea care începe precum cerul acolo unde sfîrşeşte pămîntul. Iar pămîntul este bărbatul. Bărbatul pe care îl voi aduce lîngă femeia mea doar ca să arăt cît de perfectă este ea şi cît de important în aceeaşi măsură este el. Dar, deocamdată, o să-i ţin separaţi, o să-i scutur bine şi apoi o să-i aduc iar împreună, aşa cum este natural să fie, un tot, un întreg inseparabil, o forţă de neoprit.

(va urma)

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :