Femeia cu insule

misterous girl“Totul e geografie”, mi-a spus.

“Du-te dracului cu geografia ta cu tot”, i-am răspuns în gînd în timp ce i-am zîmbit blînd, ca de fiecare dată cînd nu am chef şi nervi să mă cert cu cineva. Şi m-am bucurat că pleacă să şi-o tragă iar cu viitorul ei ex. Şi m-a enervat că eram şi eu parte din geografia ei.

De fapt avea dreptate, dar nu în sensul la care se referea, fiindcă dacă ar fi fost adevărat, atunci ea era cea mai geo-dependentă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Iar noi, fiecare cîte o destinaţie.

Ştiu foarte clar că nu sunt tocmai o lună de miere exotică, mă rog sunt mai degrabă exotică decît miere, dar cînd vine vorba despre oamenii care contează pentru mine, ştiu să mi-i asum exact aşa cum sunt ei, la pachet cu toţi piticii. Fiindcă îi am şi eu pe ai mei şi asta e, trebuie să învăţăm să trăim cu ce avem ca să nu ne autoflagelăm în chinuri inutile şi încercări ratate de schimbare a celorlalţi.

Şi da, Irina are dreptate că totul e geografie, nu aşa cum îşi închipuie, dar aşa e.

Sînt oameni-insulă, cei la care te refugiezi de obicei cînd eşti “in trouble” şi pe care îi uiţi imediat ce îţi revii. De obicei, aici intră oamenii din familie sau prietenii mai echilibraţi şi mai toleranţi. Există oamenii oraşul-pe-care-îl-iubesc-deşi-nu-am-fost-niciodată, adică acel ideal la care ne gîndim cînd facem comparaţii.

Apropo de comparaţii, astăzi i-a spus cînd au depus actele de divorţ, că ea e minunată şi deşteaptă şi frumoasă, iar el este cel stricat. Cînd l-a întrebat cum şi-a dat seama asta, i-a zis că prin comparaţie. Bărbaţii, unii dintre ei sunt aşa previzibili!

Dimineaţa am vrut să evit subiectul, am mers în birou cu gîndul să lucrez la un articol pentru rubrica de psihologie, care mă bîntuie de vreo săptămînă. Eram oricum ofticată că nu am ajuns dimineaţa la alergat, nu aveam chef de tristeţile ei. Dar mi-au picat ochii pe jurnalul meu început pe la 26 de ani. Aşa de multe planuri, targete, deadline-uri, ştachete ridicate de fiecare dată cînd aveam impresia că mă apropii de ceea ce îmi doresc, alte planuri, schimbări şi un singur lucru constant, alternanţa momentelor bune cu cele mai puţin bune. Am căutat mereu secretul şi… rahat, descopăr azi că nu exista niciunul, viaţa e făcută ca să fie trăită şi singurul regret este curgerea rapidă a timpului cu cît te apropii de vîrste mai înaintate şi regretele lucrurilor rămase nefăcute, niciodată regrete legate de lucrurile deja făcute.

piscaCe fraieri sîntem cu toții că ne irosim timpul căutînd ceva ce nu există. Fericirea este un concept supraevaluat, este doar o sumă de momente care te fac să te simţi într-un fel, pentru cîteva clipe, atît. Timpul în care eşti absent din viaţa ta fiindcă eşti frustrat sau nemulţumit de diverse este timpul irosit în care nu faci altceva decît să aduni o sumă de regrete pe care să le contempli la bătrîneţe.

Ne naştem atît de liberi şi ne lăsăm închişi în tot felul de închisori dinăuntrul cărora avem impresia că zborul liber e o boală. Închisori zidite atent chiar de noi sau de cei care ne iubesc atît de mult încît se tem să ne lase liberi, familia, un partener abuziv, un anturaj nepotrivit, modele sociale la care aspirăm fără să le fi trecut prin noi. Cîţi ani am zăcut pe la Drept fiindcă aşa m-a constrîns maică-mea sau avocatul familiei sau locul de muncă pe care l-am urît într-un final aşa cum uram ideea de a ajunge ca avocaţii pe care îi cunoşteam. Cît de repede am renunţat la Psihologie, fiindcă mi se spunea că o să mor de foame cu asta. Cît de puţin am scris fiindcă mi-a fost teamă să visez şi să fiu în regulă cu asta, doar pentru că toţi îmi reproşau că trăiesc într-o utopie printre cărţi, că trebuie să-mi revin la realitate… Urîtă realitate să trăieşti vieţile altora fără să îţi dai seama de asta, în fine, probabil chiar sunt o norocoasă, alţii nu se trezesc niciodată sau nici măcar nu îşi pun problema asta. Astăzi meseria mea îmi aduce toate satisfacţiile de care am nevoie. Cît de mult mi-a luat să mă aşez în locul meu şi să mă bucur de privelişte fără să mă simt vinovată, ruşinată, fără frică, fără angoase legate de viitor.

I-am spus Irinei, ai două variante, să mă crezi pe cuvînt că viaţa e frumoasă, dar scurtă şi trebuie să te bucuri de ea aşa cum vine sau să atingi pragul de jos singură. Îmi spune că o să fie bine şi o să stăm relaxaţi cînd o să ne rezolvăm problemele cu toţii. La dracu, păi sîntem destul de mulţi!

Aşa că hai să ne simţim bine acum şi să mergem să-l luăm pe grec cu limuzina de la aeroport, aşa cum ne-am imaginat, să bem toată marea neagră şi să facem castele din tot nisipul de la Mamaia, că nu se ştie cînd vom mai fi toţi în acelaşi loc în acelaşi timp, sau dacă vom mai fi. Unii dintre noi mor fără să mai apuce să bea un afurisit de şpriţ de vară, deşi au visat asta…

Irina este singura care are nevoie de toată lumea, ca şi cum un afurisit de divorţ este cel mai rău lucru care ţi se poate întîmpla. Şi apoi îmi zice mie că totul e geografie. Păi e, într-adevăr, dar nu aşa cum îşi închipuie ea, dar acum am nevoie de ceva tare de băut. De bucurie că a plecat şi de nervi că sunt o insulă în geografia ei nenorocită.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :