Facerea de bine și prezervativele pentru suflet

Suntem în perioada aceea cînd ne gîndim să facem bine. Și atunci ne amintim că facerea de bine e unul din momentele delicate cînd trebuie să te întrebi dacă îți iubești mama sau nu. Așa că în momentul în care te-ai hotărît să ajuți pe cineva sau hai să spunem că vii în întîmpinarea dorințelor lui, doar pentru a-i face un dar din partea vieții, e o decizie pe care ai gîndit-o. În ziua de azi nu mai poți face bine oricui se nimerește. Mă rog, așa credeam pînă anul acesta, cînd gîndind gesturile mele de prietenie ca pe niște bucăți de suflet dăruite unora, mi-am dat seama, după două futeri de mamă, că trebuie să renunț la acest obicei prost. Mai bine îmi concentrez atenția asupra străinilor. Măcar ăia zic bogdaproste în sinea lor și-și văd de ale lor, nu vin să te frece la cap cu binele făcut.

Sunt convinsă că nu există om în România asta care să nu fi zis că mai bine și-ar fi văzut de treburile lui decît să ajute un coleg (de școală generală, de liceu sau de muncă), un consătean, un concitadin sau colocatar. Undeva la un moment dat se produce o ruptură și binele făcut devine răul creat pentru viața ta, cu propriile tale mîini. Faci un pas în spate să încerci să pricepi cum de s-a întîmplat asta.

E posibil să fi fost scos mai mult decît e nevoie din ale tale, e posibil să fi ascultat prea mult lamentații și văicăreli, e posibil să fi mirosit că vrea să te manipuleze cineva doar pentru că ai fost fraier și băiat sau fată de comitet, e posibil orice în România și nu mă mai raportez la lumea cea mare, că zic să ne vedem de pătrățica noastră.

E o pătrățică în care ni se bagă tot felul de cunoștințe în cap, o pătrățică în care lumea aleargă după diplome, dar nu se caută la cap, să vadă dacă-i lipsește niște doage sau niște țigle de pe casă, că e rușine. Asta da. E rușine să te confrunți cu monștri tăi interiori care se numesc pizmă, răutate și invidie, preferi să dormi cu ei în sufletul ăla pe care demult ai uitat să-l întrebi ce mai face. Alergi ca bezmeticul într-o continuă vînătoare de vrăjitoare, doar pentru că tu nu ești în stare nici să fii recunoscător pentru oamenii pe care ți-i scoate viața în cale, nici pentru experiențele care ar fi putut fi minunate dacă le-ai fi permis și nu ți-ai fi scos bubele de pe suflet în stradă. Astfel de lucruri nu se învață la școală! (Dacă stau să mă gîndesc mai bine, la ce dascăli trunchiați psihic avem, cam ce ar putea să iasă din asta?)

Sincer, mie a cam început să mi se fîlfîie de facerea asta de bine. M-a băgat în niște belele de-mi venea să-mi dau singură un cap în gură. Nu fac pe victima, zic doar că așa mi-a trebuit. Totuși am inima senină și sper să-mi rămînă astfel. Voi face bine în continuare, dar străinilor. Nici nu vor ști de unde le vine binele, nu vor ști cui să mulțumească și nu mă vor bate la cap nici cu pizmele, nici cu recunoștințele lor.

Iar celor care s-au legat de mama mea anul acesta, după ce cu vocile lor ipocrite i-au spus ”sărumîna” și au mîncat bucate gătite din mîinile cu care ea m-a crescut, le mulțumesc că m-au învățat să mă protejez pe viitor mai bine de astfel de entități. Chiar aveam nevoie de asta, și-așa era cam multă îmbulzeală în viața mea!

Dacă aș inventa ceva pentru la anul, ar fi ”prezervativul pentru suflet cu alarmă”. Ne-ar proteja instant de orice intrus, ba chiar ne-ar piui în surdină, ceva care să te facă să te îndepărtezi imediat de cel căruia te punde naiba să-l ajuți. Un fel de ”atenție, aterizează un băgăcios în viața ta”! Și închizi repede taraba. Pe aici nu se trece! Cîntă la altă masă! Sau marș la coteț!

Aveți grijă de sufletul vostru, că oricum altcineva nu are!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :