Eternul Spectator… cel care ești și vei fi, indiferent de scena pe care joci

11140141_1708530346041052_237412545853588659_nMai întâi trebuie să vă spun că acesta nu este un spectacol. Acesta este Spectacolul.

Nu v-așteptați la decor formidabil, reflectoare ultimul răcnet, sunet și butoane la cea mai recentă fiță de tehnologie. Până și costumele sunt minimaliste, cum ar spune clica de fashion bloggeri. De altfel, durează ceva până să te prinzi că fiecare personaj poartă o eșarfă de altă culoare, ca la final, când eșarfele cad (sunt lăsate să cadă în șapte grămăjoare de culori diferite), îți dai seama că ai avut tot timpul pe dinaintea ochilor o frumusețe de curcubeu și că fiecare actor a reprezentat o culoare, un nivel de evoluție, o etapă a conștiinței (dar despre asta mai târziu). În clipa când te prinzi de asta, că până și costumele fac trecerea de la rolul de actori la cel de spectatori (pe la jumătatea spectacolului, cum mi s-a întâmplat mie) că fiecare personaj reprezintă o culoare îți vine să dai stop and rewind, ca să fii mai atent, deși ai fost de la început. Dar… mereu e ceva care scapă, mereu e ceva care vrea să fie ordonat de propria ta minte (cea de observator, martor și spectator) într-o ordine logică, frumoasă, gata să adune cele mii de întâmplări care ți s-au întâmplat în punctul t0 pe care ți l-a scurtcircuitat o replică.

Care să fie replica aceea? Și de ce este nevoie de ea? De ce este nevoie, până la urmă, să fii într-un spectacol în care să te simți actor participant și etern spectator la masa vieții, într-un scenariu sau mai multe, care ar putea fi ale tale – și poate chiar sunt -, dacă tot faci parte dintr-o mare iluzie sau dintr-un vis care nu se mai termină? De ce este nevoie de atâtea jocuri dacă nu cumva ai avea nevoie de o schimbare, de evoluție, de înțelegere, de cunoaștere? Poate de trezire? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care se ivesc după ce se termină piesa.

11150728_1708524352708318_2917666170384639144_nAdevărul este că nu se știe ce replică va declanșa în fiecare spectator – etern sau temporar în piesa lui de teatru – depinde cum privește fiecare. Ideea de viață ca piesă de teatru sau de piesă de teatru ca viață a mai fost transpusă în scenă și rostită, în diverse moduri, de la Shakespeare la Eminescu încoace. S-au făcut și filme, aș da-o exemplu aici doar pe Annette Bening, care interpretează în “Being Julia” o actriță de teatru ce folosește în viața ei personală replici din piesele pe care le-a jucat. Ca să nu mai amintim de celebra înfruntare politică între Ponta și Iohannis, când Ponta a copiat în stilul său butucănos și a interpretat grosolan o întreagă scenă din filmul „House of Cards” ca să-l bage în corzi pe actualul președinte. Se pare că nu i-a folosit la nimic, iar iubitorii de film l-au deconspirat imediat și au văzut în stilul premierului o farsă prost jucată și făcută din disperare.

Prințul Hamlet a pus în scenă întreaga dramă petrecută în realitate ca să-i fie mai lesne să deconspire vinovații de moartea tatălui său.

Avem nevoie de spectacol. Avem nevoie de măști. Din diverse motive, conjuncturi și împrejurări, nu putem fi doar co-creatorii vieții noastre, nu putem fi actorii de Oscar sau regizorii cei mai buni, uneori avem nevoie de pauză , de joc, de relaxare, iaralteori avem nevoie să ne lăsăm în grija altora. E obositor să fii treaz/conștient tot timpul de ceea ce ți se întâmplă. Și uneori lăsăm frâiele vieții conștient, ne lăsăm copleșiți de cine știe ce drame sau sfârșeli și preferăm să dormim un somn dulce și lung. Care de cele mai multe ori, dacă e prea lung, ne aduce probleme.

E lesne de înțeles de ce un singur om poate avea mai multe roluri pe scena vieții lui. De îndrăgostit, de egoist, de posesiv, uneori le joacă pe toate odată, apoi mai poate juca rol de mamă, de fiică, de profesor, de inadaptat, de furios. În funcție de situații, de întâmplări, nemulțumiri, neplăceri sau chiar de vreme, putem fi în aceeași zi mai multe persoane, ne putem comporta în enșpe mii de feluri fără să ne dăm seama. Uneori ne comportăm diferit chiar și în funcție de oamenii cu care interacționăm. Uite, acela poate fi omul care ți-a înfipt cuțitul în spate, iar femeia de-acolo poate fi cea care te-a scos la liman dintr-o situație aparent fără ieșire. Peste o oră te vei întâlni cu cea mai bună prietenă, iar mâine trebuie să prezinți un proiect în fața unei comisii. De acest proiect depinde salariul tău, mutarea în altă țară sau eșecul. Toate aceste doar câteva situații și împrejurări de viață ne fac să ne comportăm diferit, să ne punem măști peste măști, cu care ajungem să ne simțim confortabil. Iar alteori – deseori – uităm să ni le mai dăm jos, ca peste ceva vrem măștile să se lipească într-atât de conștiința noastră încât să ne confundăm cu ele.

10349898_492835784205833_1235629564452050951_nDespre Eternul Spectator

Piesa de teatru Eternul Spectator ne propune, printr-un text excelent scris – de două autoare care sunt și actrițe aici: Daria Gănescu și Daniela Maria Marin – o plonjare curajoasă  în sufletul nostru. Tot împreună au semnat și cartea “Noi în secolul XXI, caietele adulților”, publicată de editura Cartea Daath, despre a cărei apariție am scris la momentul respectiv. Daniela Marin este și regizorul piesei și tot ea a adaptat textul pentru piesă. O piesă care, de două reprezentații încoace, se joacă cu sala plină și casa închisă.

Plecând de la întrebarea: “cine suntem noi, adulții din secolul XXI?” s-a ajuns la o punere în scenă a unui text dificil (nu dificil ca pricepere sau scriere a lui, ci, dacă ați citit cartea, oare cum Dumnezeu ai putea să pui în scenă așa ceva?), un text care curge parcă în urma unui brainstorming spiritual, grație celor 7 actori implicați direct în proiectul spiritual al Editurii Cartea Daath. Uite că s-a putut.

Mai mult decât atât, e pentru prima oară când particip la o piesă în care publicul (format din 75 de ființe de diferite vârste, dar în special tineri), devine actor, nu în sensul că se ridică de pe scaun și începe să joace, sau că e fascinat de jocul de scenă al actorilor (nici n-ar avea cum să nu fie) și evadează din realitate prea prins de ce se întâmplă pe scenă (nu avem de-a face nici cu o comedie, nici cu o tragedie). Acest public devine actor în sensul și mai profund pe care îl pot face numai actorii foarte talentați sau scriitorii care-și transferă cuvintele către niște oameni cu care empatizează. Se face, deci, un transfer de emoții și inteligență prin cuvinte. Așa cum spunea prietena mea cu care am fost în sală, Camelia Popa, regizor de film de profesie: “adevăratul personaj aici a fost textul”. Un text care a știut cum să ajungă în mintea spectatorului.

Să le luăm însă pe rând, fără să-ncerc să vă povestesc piesa. Ar fi cumplit pentru cineva care chiar vrea s-o vadă sau, mai ales, s-o revadă. Avem 7 personaje, după cum vă spuneam la început. Nu știm cine sunt, nu au nume. Avem 7 scaune care-și așteaptă publicul. De altfel, 7 e cifra magică, cifra-simbol. Avem mereu cele 7 zile din săptămână, 7 virtuți, 7 păcate capitale, cele 7 culori care formează curcubeul, cele 7 chakre cu cele 7 niveluri de conștiință. Și, desigur, cei 7 actori care, ne vor spune, fiecare 7 povești (sau mai multe) despre ființa umană, această entitate spirituală nevoită să experimenteze trăirile într-un trup pentru o perioadă necunoscută dar determinată de timp.

dariaDespre personaje

Singura care are o identitate clară este Plasatoarea, interpretată de Daria Gănescu, cea care și face ordine și care-i reduce la tăcere pe Actorii-Spectatori care sar calul. Plasatoare care apare chiar la ușa de primire a spectatorilor veniți la teatru, o vezi, treci pe lângă ea, e normal ca orice teatru să aibă o plasatoare, nu? Aproape că nici n-o bagi în seamă. Cine ia seama vreodată de plasatoare? Dar când apare și pe scenă, făcând ordine și disciplină, îți dai seama că spectacolul acesta a început deja, subtil, încă dinainte ca noi, adevărații spectatori, să ne așezăm pe scaune.

Așteptăm apoi cuminți și pregătiți. Stăm faţă-n faţă cu scaunele de pe scenă, e momentul în care eu mă gândesc la Ionesco și la piesa lui “Scaunele”. Cele de pe scena Teatrului de Artă sunt în număr de şapte, aliniate în faţa noastrăși așteptându-și actorii-spectatori de data asta (sau cine știe), în timp ce sala este invadată de un Preludiu de Bach. Lumina se stinge și scaunele sunt scăldate în întuneric, doi actori apar și vorbesc despre suflet. Unul îi explică celuilalt despre cum ajunge sufletul să joace în spectacolul vieţii și arată spre public. Gata!

Ai intrat și tu în călătoria vieții tale. Dacă nu te-ai transpus acum, n-o vei mai face niciodată, nu vei mai înțelege de ce ești acolo și ce-a vrut piesa asta de la tine. Dar sigur se va întâmpla un lucru: vei reveni dacă nu ți-a ieșit jocul din prima. Vei reveni și dacă ți-a ieșit. De-acum ești un etern spectator. E întuneric în partea ta de scenă, poți să-ți dai masca jos și să te oglindești sincer în ce spun ceilalți, că de-aceea sunt acolo, să te arate fără să te vezi, să te trezească din ceea ce nu știi că e somn, să te schimbe, să te transforme, să te facă să vezi chiar și în întuneric.

flavius calinCel dintâi actor intră în scenă (Ioan Gyuri Pascu), cel de-al doilea îi spune: “Vezi, ţi-am spus că-i ca la teatru. Plăteşti bilet, intri şi joci!” (Flavius Călin). Poate că de-aceea personajele-actori nici n-au nume și nu-i putem identifica imediat ca personaje decât după eșarfele pe care le poartă. N-au nume și pentru simplul motiv (cred eu) de a trece mai repede și mai bine drept spectatori. Te aștepți de-acum ca oricine să iasă din rândul publicului și să spună o replică. Chiar se întâmplă asta în mintea fiecărui spectator. Jocul are loc în noi înșine.

Personajul-Iubire vine din rândul spectatorilor, ştergând și mai mult barierele dintre public şi actori, astfel unind toate sufletele prezente în sala Teatrului de Artă. Personajul Iubire, interpretat de Alexandra Băcăoanu, neamintește că toate se înalţă şi se coboară  din şi în marea Iubirii. Că trebuie să fim iubire – cam greu, zice mintea de spectator, mai ales când ai parte de dezamăgiri, trădări, despărțiri cu nemiluita. Mda, e cam greu să fiu iubire într-o lume egoistă. Dar poate știu actorii ce să fac mai departe.

“Pacea cu tine însuţi înseamnă detaşare de lume? Trebuie să te izolezi?“, întreabă speriat sufletul Galben pentru care lumea şi spectatorii lui sunt foarte importanţi. Cine să-l mai aprecieze, să-i mai laude realizările dacă ar trebui să se izoleze? Cine să-i mai gâdile vanitățile?

Revine cu un răspuns, tot Iubirea, ridicându-se din fotoliul de spectator de data aceasta cu un accent pe înţelepciunea sa: “Mai degrabă neataşare. Echidistanţă, nu izolare. La echidistanţă se ajunge învăţând iubirea.” Și cum o poți învăța dacă  nu trecând prin greșeli și nedumeriri, prin îndrăgosteli și dezamăgiri? Facem ce facem și ne întoarcem din nou la iubire.

fii iubire fii lumina si iubirea ce estiÎncă de la început apare personajul îmbrăcat în violet, o femeie Oarbă, care se așază pe unul dintre cele 7 scaune și stă acolo tăcută tot spectacolul. O lumină aparte o decupează mereu. O fi lumina de pe chipul ei? Actrița Ioana Ancea, Nevăzătoarea dacă vreți, sau Sufletul Violet (cel care întruchipează Înțelepciunea) are mâinile aşezate cuminţi în poală, și un face nimic altceva decât să privească ceva, undeva, într-un loc numai al ei, în timp ce toți ceilalți din jurul ei se agită să descopere sau să priceapă viața, care e rolul lor în această formă, în acest trup, de ce nu li se acordă atenția cuvenită, iubirea binemeritată, succesul după care aleargă. Este personajul meu preferat.

Este bucata de puzzle dintr-un joc ce parcă nu se leagă altfel, simbol al participării active și neparticipării emoționale, înțelepciunea cea din urmă și liniștea dintâi. Puneți-vă în locul ei, să le audă pe toate fără să le vadă. Și desigur toți putem face asta, dar ne fuge privirea, inima, orgoliile, dorința de a fi cel mai iubit, cel mai bun, cel mai cel din toți cei.  Câți oameni înțelepți avem în viață? La cine fugim după sfaturile cele mai bune? Cineva care nu vede, doar aude ce avem de spus?

Și dacă n-ai și n-ai, la cine te duci? Nu cumva tot în tine găsești răspunsurile cele mai bune? Nu ești tu cel are-și joacă viața clipă de clipă, chiar și atunci când dormi? Nu e lumea întreagă scena ta pe care performezi zi de zi, fără să te oprești o secundă, un rol, două, o sută? Nu ai o interpretare pentru fiecare rol? De ce nu te-ai transpune într-o zi și în rolul celui care tace, ascultă și-și dă cele mai bune sfaturi, în rolul celui care privește fără să vadă? Să fii doar spectator neguvernat de emoții. Ori dacă măcar ți le-ai putea controla…

Apropo de emoții, personajul care interpretează Emoția (Daniela Marin), un suflet mereu agitat și întrebător, un spirit atent la tot ce se întâmplă, sare imediat de la o emoție la alta; pune cele mai multe întrebări. Chiar dacă uneori nu sunt rostite aceste întrebări, un spectator atent le poate citi pe chipul ei. Are probleme generate de emoții, evident – este și personajul care are cel mai mult nevoie de Schimbare. Poate de aceea și stă mereu în apropierea sufletului care interpretează Schimbarea (Ioan Gyuri Pascu). O Emoție care-și dorește Schimbarea și nu prea. Îi e teamă ca schimbarea aceasta să nu aducă ceva necunoscut, poate dispariția dragostei, dispariția emoțiilor și propria ei dispariție. Nu este conștientă de faptul că de Schimbare are nevoie. Suferă din cauza unei pierderi, a unei părăsiri și rămâne în același loc al așteptării și al victimizării. De ce nu mă iubește bărbatul acela? De ce este un laș? Cu ce-am greșit? Unde e vina mea? Sunt întrebări care nu se rostesc, dar pe care, efectiv, le auzi, de dincolo de text, undeva în sub-text, undeva în umbra frământărilor ei. Să fie, deci, Schimbarea răspunsul la evoluția noastră? A mea?

IUlian BurciuBărbații-actori (Ioan Gyuri Pascu, Flaviu Călin și Iulian Burciu – în imagine îl vedem pe Iulian), eterni spectatori și ei la propriile trăiri, reprezintă trei niveluri diferite de conștiință – bărbatul-egoist, căruia nu-i pasă de consecințe, bărbatul-care-se-întreabă-ce-sau-ce-e-femeia (și se frământă să-i cunoască atât feminitatea, cât și femeiescul) și bărbatul-înțelegător-empatic (cel de care ar dori să fie îmblânzită orice femeie).

Aș mai adăuga simbolistica lui 3, trei femei și trei bărbați simbolizând Femeia și Bărbatul, în diverse etape de evoluție. Lucrul acesta se bagă de seamă de-abia în monologul de final, spus de Flavius Călin, și în așezarea actorilor pe scaune: trei femei, trei bărbați, apoi un mic spațiu despărțitor între ei și pe cel de-al șaptelea scaun – Oarba. Oarba are reacţii emoţionale, mai ales la început, când se așază Iulian lângă ea, dar sunt modeste și palide. Nimic exagerat. Ea cunoaște toate frământările astea, le-a învățat cu mult înainte, le-a trăit deja. Nu este participant implicat, ci doar personajul de care este nevoie pentru a se desăvârși realitatea. Este nevoie de cea mai înaltă frecvență care, de cele mai multe ori, este complet ignorată de cei mai mulți oameni, mai ales de nivelurile de experiență și conștiință joase. De fapt, comunicarea nu este posibilă tocmai din cauza acestor diferențe. Pentru a intra în viață/pe scenă, vibraţia cea mai joasă, roșu, reprezentând rădăcinile, puterea vieții și puterea spirituală, o introduce/aduce în scenă pe cea mai înaltă frecvență. Vin împreună, 1 cu 7, deşi ceea ce se va arăta a fi roşu de-abiaîn tabloul următor, este, la început, negru. Din noaptea nemişcării apare viaţa în toate expresiile şi nivelurile sale de experienţă. Singurul care se poate așeza și comunica cu cea mai înaltă vibraţie este personajul interpretat de Iulian Burciu, care s-a întors la teatru pentru a rezolva treaba cu emoţiile. Adevărul și calea pe care le caută, se regăsesc în tăcerea în care intră după o vreme. Liniştea şi calmul lui sunt acea pace și echidistanță de care este nevoie pentru a ajunge la cel mai înalt nivel de conştiinţă. Cum spune dr. David Hawkins, la Nivelul Păcii!

munca actorului cu sine insusiRolul de spectator al propriei vieţi

Și-acum imaginează-ți că te uiți la un film cu tine când erai copil. Stai confortabil în fotoliu, cu un pahar de bere în mână sau cu o ceașcă de ceai alături (după preferințe) și privești filmul copilăriei tale. Simți duioșie? Regrete? Nostalgie? Orice-ai simți nu te poți implica, nu mai e nimic de făcut decât să priveșticu nostalgie la copilul care ai fost și care și-a jucat atât de frumos copilăria. Ai fost actorul cel mai bun, ai crezut în tine cel mai mult. Ai putea s-o faci în continuare. Este ceea ce te-au învățat acești actori minunați să faci: să-ți privești filmul vieții din două perspective diferite și să acționezi ca atare, să fii și să contempli ceea ce ești.

Și din acest motiv, piesa de teatru “Eternul Spectator” este un adevărat poem închinat dragostei față de om/ființă/făptură și pe deplin își merită denumirea de teatro spiritual. Mulți dintre cei care părăsesc Teatrul de Artă, acolo unde a avut loc reprezentația, se pot lesne recunoaște într-o poveste, într-un tablou, într-o pauză sau într-un fragment de poveste, într-o situație sau într-o replică ce le declanșează amintiri din propria lor poveste, flashbackuri din trecut sau proiecții în viitor. Cercuri și spirale, sau bucle, cum spune unul dintre personaje.

Și cum nici o frământare nu e mai mare decât frământarea de a fi iubit și de a iubi necondiționat, fără măști, fără decoruri pompoase, fără costume, “Eternul Spectator” este o mare declarație de dragoste făcută omenirii și, deopotrivă, o invitație la a ne iubi pe noi înșine, ca și cum n-am muri niciodată, ca și cum eternitatea care stă în detalii (văzute și nevăzute) abia așteaptă să fie descoperită.

2“Noi, suntem chiar noi.Toţi.” Și deși aceasta este replica de final, Eternul Spectator pleacă mai departe în lume. Poate că e chiar lângă tine, e cel de la coadă de la Poștă, e cel care îți dă binețe pe stradă, e bunica ce-și duce nepotul în parc, este tânărul care a fost părăsit, sau adolescenta care visează la o carieră în jurnalism, ești chiar tu dispersat în mii, sute de mii de întâmplări și scenarii.

 

PS: Ultima reprezentație din stagiunea aceasta de la Teatrul de Artă are loc marți, 26 mai, la ora 20.15. E doar o notă de final, pentru că biletele s-au terminat demult, semn că oamenii au nevoie și de teatru spiritual, nu numai de teatru experimental, abstract sau absurd.

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

4 răspunsuri

  1. 24 mai 2015
  2. 28 mai 2015

    […] miercuri am făcut extravaganța de a pleca la București cu Iris, pentru o piesă de teatru, Eternul Spectator, despre care am scris […]

  3. 8 februarie 2016

    […] trecînd prin observarea oamenilor cu care m-am întîlnit pe drum – eu, un simplu spectator (eternul spectator, cum ar spune Daniela Marin și trupa ei de actori)  – pînă la reîntîlnirea cu Sonia și […]

  4. 8 februarie 2016

    […] trecînd prin observarea oamenilor cu care m-am întîlnit pe drum – eu, un simplu spectator (eternul spectator, cum ar spune Daniela Marin și trupa ei de actori de la Teatrul Spiritual)  – pînă la […]

Comentează :