Educația – între drept și obligație

Când s-a trecut graniţa între educaţia ca drept şi educația ca formă de constrângere în mentalitatea tinerilor? Nu ştiu. Ceea ce ştiu însă, este că există un adevăr istoric universal şi de netăgăduit, care ne arată celor care încă punem preţ pe valoarea spirituală a existenţei, şi acela este că au murit oameni pentru dreptul de a cunoaşte, a învăţa, a afla despre cine suntem şi încotro ne îndreptăm.

Cine nu-şi cunoaşte istoria, nu-şi poate înţelege prezentul

În mintea unui profan, asta poate însemna că trebuie să ştim istorie. Da, poate însemna şi asta, dar nu este suficient. Trebuie să ştim cine suntem, de ce suntem într-un anumit fel, dacă avem sau nu o identitate înscrisă în ADN-ul propriu, care este aceasta şi care este potenţialul pe care îl putem dezvolta.

Dar în zilele acestea oamenii sunt mai degrabă convertiţi materialului, supuși într-un mod masochist ştirilor negative sau reality show-ului, brandului purtat la vedere, mondenului, dar și facturilor, ratelor, căutării succesului în x paşi. Omul aparţine astăzi timpului ”pe repede înainte” sau ”Generaţiei Fast Forward” cum am numit-o cu altă ocazie.

Educaţia astăzi presupune învăţarea limbilor străine şi imediat după aceea fuga peste hotare în căutarea câinilor cu covrigi în coadă şi a râului cu lapte şi miere, accesul rapid în învăţământ privat la standarde materiale internaţionale, cu conţinut discutabil în ceea ce priveşte valoarea bogăţiei educaţionale transmise sau nu în ultimă instanţă, sau renunţarea la educaţie pentru iluzia câştigurilor materiale aducătoare de fericire cotidiană.

Cui îi mai pasă astăzi cum au murit gnosticii, cât au luptat clasele sociale sărace pentru accesul la învăţământ, revoluţiile făcute pentru eliminarea discriminărilor cu privire la cine ce putea să studieze, sacrificiile istorice pentru popularizarea ştiinţelor, eforturile iniţiale pentru tipărirea sau copierea cărţilor şi alte istorii asemănătoare a căror cunoaştere, aparent, nu ne aduce mâncare pe masa sau haine în şifonier?

Vremuri noi, mentalităţi vechi

Pentru cei care au simţit ce înseamnă privarea de cunoaştere, cenzura, spiritul de turmă comunist, discriminarea minţilor creative sau a celor înzestraţi, pentru cei care au simţit ieşirea din comunism ca pe o cale spre libertatea spiritului în sens educaţional şi autodidact, vremurile prezente înseamnă o bogăţie de posibilităţi pentru întoarcerea la sensul înţelept al existenţei, la bogăţia spirituală.

Tot pentru aceştia, sistemul învăţământului instituţionalizat şi al tendinţelor individuale este un şoc. Profesorii şi învăţătorii din generaţiile vechi sunt încă încătuşaţi în sistemele lor expirate de predare, care se rezumă la o programă predată în timp, la evaluări clasice care nu ţin de individualitatea celor pe care îi educă sau de faptul că ar trebui ei înşişi să înţeleagă că a fi dascăl înseamnă a fi mai degrabă un antrenor de viaţă şi educaţie, și nu un mic dictator ce conduce o clasă cu catalogul şi stiloul în mână.

Învăţătorii din noua generaţie sunt, la rândul lor, lamentabil educaţi din punct de vedere formal, deşi sunt poate mai bine orientaţi către o predare democratică. Însă la salariile lor, democrația devine o utopie.

Şi noi ce ar trebui să facem?

În primul rând, noi, modelele celor care sunt în etapa de formare, ar trebui să facem cunoscut copiilor noştri, societăţii însăşi, faptul că educaţia este atât un drept, cât şi o obligaţie. Avem obligaţia de a urma o formă de învăţământ până la un moment dat, dar, mai apoi, putem opta pentru continuarea studiilor. Mentalitatea lui ”trebuie” ar trebui izgonita din cele mai mici nuclee sociale (familia) până în cele mai mari (şcoala, învăţământul superior) şi până în toate graniţele societăţii. Este datoria formatorilor de educaţie să insufle învățăceilor lor gustul pentru studiu, respectul pentru cei care îi instruiesc, dragostea pentru carte şi pentru universul bogat al cunoştinţelor care, mai târziu, vor deschide celor iniţiaţi o infinitate de posibilităţi de afirmare. Mai mult, orientarea către potenţialul celor mici este o artă pe care învăţătorii trebui să o dobândească. Copiii noştri, dar şi adulţii, trebuie să conştientizeze că diplomele fără conţinutul real a ceea ce ele consemnează, notele fără bagajul concret de cunoştinţe sau absenţa dorinţei de dezvoltare prin autoeducaţie, gustul rămas neexplorat pentru carte, toate vor duce la creșterea numărului de adulţi nepregătiţi, superficiali și mediocri.

Societatea încotro? Concluzii

Ne întrebăm mai mult ca oricând, cine sunt cei care ne vor plăti pensiile peste 20-30 de ani, cine sunt cei care ne vor conduce sau cine va participa la evoluţia noastră. Ei bine, răspunsul este simplu, aceşti copii şi tineri pe care îi învăţăm, voit sau nu, că nimic nu este mai important decât banul, acesta fiind primul semn al statutului social, aceşti tineri care se rezumă la a lua o diplomă şi a învăţa o limbă străină doar ca să evadeze mai repede din ţară (deci adio contribuție la pensie) şi, nu în ultimul rând, generaţii întregi de copii educaţi în faţa televizorului, acest monstru modern de castrare educaţională în masă.

Circulă pe internet o sintagmă antipublicitară ”De fiecare dată când te uiţi la OTV, DD sau Zeus TV, o carte se sinucide”. Ei bine, de fiecare dată când o carte se sinucide, un copac moare. De fiecare dată când un copac moare, omul primeşte mai puţin oxigen. De fiecare dată când primim mai puţin oxigen, ne îndreptăm cu paşi mai repezi spre final. Sfatul meu? Treziți-vă din somnul comodității sau opriți-vă din alergătura după bani și urmăriți educația copiilor voștri, până nu e prea târziu.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :