Doamna de dincolo de nouri

”O, sfintele mele cărţi, mai bune sau mai rele, pe care soarta prielnică mi le-a scos înainte, cît vă mulţumesc că sunt un om, un om adevărat, ca oamenii din ţerile unde nu s-a întrerupt niciodată cultura!”
Aceste simţite cuvinte, aparţinînd lui Nicolae Iorga, stăteau scrise pe un carton alb pe unul din pereţii încăperii ce găzduia biblioteca satului Ulmeni. Cum pătrundeai acolo, simţeai acel miros de carte veche.
Mirosul acela îmi trezea o plăcere aparte. Şi nu numai mie. Eram un grup de oameni a căror relaţie se baza pe respect absolut şi, de ce nu, şi pe nişte afinităţi de cultură, elemente care, reunite, aveau un numitor comun: PRIETENIA. Majoritatea (celor care mai sunt) au în jur de şaizeci de ani şi se numesc Eleonora, Florin, Georgeta, Nuţica, Nicu (fratele Eleonorei şi încă alţi vreo doi de Nicu), Teodora, Ica, semnatarul
acestor rînduri… Şi alţii care au trecut în eternitate: Radu, Floarea, Alexandru, Tudorel…
Am urît întotdeauna formula ”şi nu în ultimul rînd” pentru că exista un lider de grup, acceptat unanim sufleteşte: Dorina Ulidea.
Şi despre dumneaei, ca şi despre un alt personaj citat în nişte pagini mai vechi, spun că făcea parte dintr-o categorie de indivizi pe cale de dispariţie în zilele noastre: autodidactul.

Pregătirea profesională a DOAMNEI  Dorina Ulidea nu avea nimic în comun cu lumea cărţilor. De fapt, am aflat cu ce ar fi trebuit să se ocupe din lucrarea bătrînului dascăl Silivestru Boiangiu, „Monografia satului Clondiru”. Numai că, cineva din staf-ul de atunci al comunei, a intuit că femeia aceasta avea stofă de cultură literară, nu agricolă, aşa că a „exilat-o” în lumea cărţilor. Cu emoţie şi nerăbdare, aşteptam după-amiezile cînd avea biblioteca program.
Uitam cu desăvîrşire trecerea timpului. Radu avea o memorie greu de comparat, cu ajutorul căreia ne plimba de la „Scrisorile…” lui Eminescu la sonetele lui Shakespeare, de la baladele lui Coşbuc la cele ale lui François Villon… Şi multe altele, pentru că ne miram cum Dumnezeu pot încăpea atîtea versuri într-un singur creier! Poate este foarte greu de crezut, dar după fiecare astfel de improvizat recital se aplauda!
De fapt, mai toţi din cei ce se strîngeau în sfîntul lăcaş al bibliotecii aveau cîte un talent ascuns pentru marele public, dar odată aflaţi sub acoperişul fermecat şi aripa ocrotitoare a DOAMNEI Dorina, deveneau nişte oameni dezinvolţi, care nu mai aveau nimic în comun cu timiditatea sau cu emoţiile.
Biblioteca era piaţa de desfacere a celor mai noi şi reuşite bancuri (mai ales politice, pentru că erau interzise). Erau oameni (şi mă bucur că făceam parte  dintre ei) care, printr-un har de la Dumnezeu, erau capabili să transforme cel mai prost banc într-o capodoperă de umor pentru că se rîdea pînă la epuizare (citînd un cronicar dramatic, ”pînă la crampe”.

DOAMNA asculta zîmbind unui gînd numai de ea ştiut. Ştia să-şi aleagă  prietenii şi ne simţeam cu toţii înconjuraţi de o nedisimulată dragoste maternă şi răspundeam în acelaşi fel. Cu toţii am iubit-o şi o iubim chiar şi acum, după ani mulţi de cînd a trecut în lumea umbrelor…

Sărut-mîna, DOAMNĂ DE DINCOLO DE NOURI !

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :