Deux jours à tuer

 Deux jours à tuer – un film ca un pumn în stomac 

        ”Deux jours à tuer” (”Două zile de pierdut”, 2008) sau „Love Me No More” (”Nu mă mai iubi” – titlul care a apărut în Canada) este o dramă psihologică după cartea lui Jéròme Beaujour, profesor la La Femis din Paris. Filmul a fost nominalizat la premiile César în 2009 pentru cea mai bună adaptare de scenariu. În rolurile principale Marie-Josée Croze, Albert Dupontel, Pierre Vaneck, Cristiana Réali, Alessandra Martines. Regia: Jean Becker.
Sinopsis:

       Antoine, un bărbat trecut de 40 de ani, este un tip care pare să le aibă pe toate în viaţă: propria sa afacere, o familie reuşită, prieteni buni, doi copii superbi şi o amantă. Şi deodată, din senin, o ia razna. Lucrurile se schimbă drastic, cu o forţă explozivă, derutantă. Omul pare hotărât să distrugă tot ce-a construit până acum: afacerea, relaţiile cu prietenii, cu soția lui. Devine ticălosul perfect care împarte în stânga şi în dreapta replici dure, tăioase, injurii. Apare şi o intrigă ce ne pune pe o pistă falsă: amantă.

       Cum spectatorii şi prietenii din film sunt persoane inteligente scenariul se duce lejer pe această pistă şi din punct de vedere psihologic avem de-a face cu un bărbat normal care trece prin criză vârstei de 40 de ani şi care nu-şi mai poate reprima trăirile. Devine direct, îşi smulge măştile convenţionale şi începe să spună celor din jur exact ce gândeşte despre ei, lucru pe care îl făcea și înainte, numai că acum o face într-o manieră agresivă şi furibundă. Desigur noi, fiind inteligenţi, cum am spus mai devreme, dăm vina pe amantă şi pe nevoia omului de a-şi resuscita adrenalina. Tot amanta e de vină şi pentru ca Antoine nu-şi mai iubeşte nevasta, o veritabilă doamna franceză, care încearcă să priceapă ce se întâmplă şi nu se mulţumeşte cu explicaţiile ilogice pe care soțul ei le aruncă. 

       Foarte puternică este scena construită în jurul cinei festive dată în cinstea zilei de naştere a lui Antoine. Furia bărbatului atinge punctul culminant şi în sfârşit ne stârneşte mai mult decât curiozitatea. Vrem o explicaţie mai bună decât aceea că Antoine e sătul de viaţa lui şi-şi îndreaptă atenţia către un nou început. E ceva mai mult aici, o furie motivată nu de viaţa pe care a dus-o până acum, ci de felul în care vrea să şi-o sfârşească. Pentru că din capul locului, adică chiar din titlu, aflăm că este vorba de o ucidere ne închipuim (așa am făcut eu) că cineva dintre cei răniţi de cuvintele lui Antoine îi va veni de petrecanie. Jocul actorilor e admirabil în scena cinei festive. Cunoscându-l de o viaţă, prietenii lui au reacţii nefireşti la acuzele lui Antoine. Fondate sau nefondate, şi ei vor să priceapă ce l-a apucat, de ce se ia de femeia unuia dintre ei, de ce nu-i convin nici darurile primite sau de ce măcar nu are decența de a le accepta  şi de ce totul se termină cu o altercaţie fizică, pumni, sânge şi alte insulte, lucru pe care oricum l-a căutat cu lumânarea. 

      Tot în seara aceea, Antoine merge în camera copiilor şi-şi ia rămas bun de la fata cea mare, spunându-i că va pleca departe într-o călătorie şi că nu se ştie când se vor mai revedea. Încă nu înţelegem care e treaba cu ticălosul nostru, dar devenim tot mai intrigaţi, mai ales că în seara aceea, Antoine ajunge la cealaltă femeie cu tricoul încă murdar de sânge şi vin şi-i spune că vrea doar să doarmă şi că nu vrea să vorbească despre ce s-a întâmplat. Începem să avem bănuieli că amanta poate nu e totuşi amanta, este prea calmă şi prea înţelegătoare şi deloc fericită că acesta şi-a părăsit familia.

 A doua zi ne e clar că nu pentru o altă femeie a plecat de-acasă. E în maşină, în drum spre Irlanda, pregătit să încheie acolo socotelile cu tatăl sau pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Un tată şi el aparent distant. Ca să nu dezvăluim intriga şi realele motive ale comportamentului scelerat ale lui Antoine (interpretat de Albert Dupontel), vă dăm doar că indiciu-șablon că nimic nu e ceea ce pare a fi. Şi că furia personajului exact pe acest indiciu se construieşte şi începe să-i judece feroce pe prietenii lui tocmai pentru că aceştia au făcut-o înainte, fără să caute realitatea din spatele scenariilor lor. Ticălosul perfect se transformă in absentia într-un om cu un caracter puternic, care preferă să fie judecat la sânge şi nu compătimit, regretat şi nu miluit cu priviri lipsite de empatie.

  
      
Replicile-cheie:

Tatăl lui Antoine: De ce nu i-ai spus?
Antoine: Ca să nu mă privească aşa cum mă priveşti tu acum. 

      Povestea este condusă atent de regizorul Jean Becker, iar actorii dau, fiecare în parte, ce au mai bun din ei, interpretarea fiind cea care duce mesajul filmului către emoții reale și un subiectul în sine. Ca spectator îl urăşti sincer pe personajul principal, ca la sfârşit să te simţi mărunţit de propriile tale judecăţi de valoare. Şi dacă nu ne putem alege felul în care murim, putem să alegem (poate) modul în care vrem să fim percepuţi după moarte. Chiar dacă se lăsă liniştea peste cuvintele noastre uneori tăioase.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *