”Despre frumusețe” – Zadie Smith

onbeautybookcoverÎmi place să descopăr scriitori care au o minte frumoasă. Unul dintre motive ar fi că numai așa am certitudinea că această minte nu poate greși și că o nouă carte scrisă este o altă treaptă către măiestrie. Asta e puternica senzație pe care ți-o lasă scriitura lui Zadie Smith: că ții în mîinile tale produsul unei minți extraordinare, triplată de exercițiul lecturii, al studiului și al unei vieți pline.

Născută în Londra, dintr-o mamă jamaicană și un tată englez, Zadie Smith a vrut mai întîi să fie actriță de muzical. Nu știm ce s-a întîmplat cu dorința asta, dar în studenție își cîștigă banii de buzunar cîntînd jazz și dorindu-și să fie jurnalistă. Își face studiile universitare la King`s College, Cambridge, unde își face mîna cu scurte nuvele publicate în revista universității. ”Dinți Albi” primul ei roman apare pe cînd Zadie Smith avea doar 24 de ani, o lucrare magnifică, și matură pentru un scriitor atît de tînăr, încît după ce o termini de citit te întrebi cînd a avut timp femeia asta să trăiască atît de intens, să i se cristalizeze toate în minte ca să poate scrie fără cusur. Aproape că te sperie…

Neașteptatul succes pe care l-a avut primul ei roman, publicat în 2000, premiat și lăudat la superlativ, a făcut-o să treacă printr-un blocaj scriitoricesc. Îl depășește lucrînd la ”Omul-autograf” și ajungem acum la ”Despre frumusețe”, al treilea roman, care a primit Orange Prize în 2006.

Am pătruns greu în atmosfera romanului. Obișnuită cu stilul savuros al lui Zadie Smith din ”Dinți albi”, acum m-am poticnit vreo trei luni la primele 100 de pagini. Nu reușeam să-i prind clenciul, nici să intru în atmosferă, dar nici nu doream să renunț la ea pentru că știam că voi descoperi cel puțin o construcție fidelă a unor personaje pe care le poți întîlni oricînd în viața reală. Scriitoarea nu vorbește despre eroi, președinți sau alte personalități marcante, nu pare interesată de astfel de oameni, ci de cei pe care îi poți vedea zilnic, pe care-i bîrfești la petreceri, cărora le acorzi respectul, bunăvoința sau indulgența ta, fără să cunoști motivațiile lor sucrazite, fiindcă n-ai o Zadie Smith în viață care să-ți arate detaliile aparent nesemnificative pe care ea le vede atît de bine, și pînă la urmă ce sens are să le știi, fiindcă oricum vei face ce-ți va trece prin scăfîrlie.

Dacă nu ai înțeles niciodată de ce o iau razna unii bărbați trecuți de 50, Zadie Smith îți explică motivațiile (care în cazul acesta sînt resemnări) bietului bărbat însurat: ”Howard se simți prea slab să se lupte cu o persoană hotărîtă să-l aibă. (…) Era căsătorit de treizeci de ani cu o femeie dificilă. Simțea că acum tot ce mai putea suporta să facă în domeniul relațiilor intime era să intre în orificii care așteaptă.” Și deja începi să-l compătimești pe Howard cel care are în față atîtea crăpături disponibile cu care nu știe ce să mai facă. Mai că-ți vine să plîngi de mila lui. Îl simți zăpăcit, atacat, resemnat, dispus să suporte consecințe nefaste și imediat îl și ierți că e atît de om, pîndit de greșeli și păcate și atîtea orificii care dau buzna peste el.

După ce am depășit cele 100 de pagini, reluate de la început de fiecare dată cînd mă hotăram să atac și eu cartea, am intrat în atmosfera romanului și, cum se întîmplă de obicei cu cărțile scrise bine, nu am mai putut s-o las din mînă, deși nu e o carte de acțiune în care suspansul să se rostogolească pe toate paginile ca un bulgăre de zăpadă gata să se transforme în ditamai avalanșa. Am avut atît de multă încredere în mintea autoarei încît mi-am zis că primele 100 de pagini ar trebui să fie un fel de test, care să te facă să renunți, lucru pe care, desigur, l-au făcut destui, considerînd cartea ca fiind ba plictisitoare, ba mult sub nivelul lui ”Dinți Albi”, ba și-au cerut banii înapoi, ba chiar au început s-o urască pe Smith pentru că le-a tras așa mare țeapă. Ei bine, ”distracția” începe după primele pagini.

zadie-on-beautyCa subiect, avem iar două familii față în față, cu copii, ambiții, secrete, boli, orgolii și tot ce trebuie. Două familii care se confruntă, se măsoară, își fac în ciudă sau se apropie una de alta și se resping reciproc. Legăturile sînt atît de complicate și personajele atît de imprevizibile că nu știi la ce să te aștepți din partea lor. Îl avem pe Howard (profesor englez care predă abroad la Universitatea Wellington din SUA) și Kiki (soția proaspăt înșelată cu o prietenă de familie). Un cuplu bi-etnic care trece printr-o criză maritală (cam ca cel din viața reală a autoarei – părinții ei au divorțat cînd ea avea în jur de 14 ani -, un punct în plus pentru realismul cu care tratează subiectul) și cei trei copii ai lor, proaspăt ieșiți din adolescență: Zora, fata cea bătăioasă și ambițioasă a familiei, o mîndrie pentru părinți și pentru Universitate, Jerome, fiul cel mare, dezgustat de comportamentul tatălui și Levi, fiul cel mic și descurcăreț, care nu vrea să audă de viața universitară și spilcuită, preferînd viața pe stradă ca mic bișnițar și apărător al drepturilor haitienilor.

De cealaltă parte, familia Kipps: șeful casei Monty, un conservatorist plin de sine însuși, profesor la aceeași Universitate, creștin pînă la ultima picătură de sînge, dar mai greu cu punerea în practică a conceptelor, nevasta lui, Carleene, o negresă de treabă, gata să împace mereu lucrurile, fiul lor Monty, mini-copia tatălui, și Victoria, fiica cea ușuratică a familiei, una dintre crăpăturile care se oferă lui Howard, fiului lui Howard și gagiului pe care-l place Zora și pentru care luptă, viteaza de ea, să-l păstreze în Universitate. Nu mai dau alte amănunte ca să nu stric nimănui curiozitatea. Dar chiar și-așa, cu astfel de date, avem mai multe planuri pe care se desfășoară jocul și dramele celor două familii.

Despre titlu: inspirat, ne spune chiar autoarea în Prefața cărții, dintr-un eseu al lui Elaine Scarry și anume ”Despre frumusețe și despre a fi drept”. Nu pot decît să ghicesc de ce a ales acest titlu. Zadie Smith nu ia partea niciuneia dintre cele două familii, doar le arată așa cum sînt, rece și obiectiv, în slăbiciunile și greșelile lor, oarecum amuzată, dar niciodată lăsînd pana sau tastatura să-și facă treaba la întîmplare. E ca și cum ar cere cititorului să fie acolo, deasupra tuturor, să-i cunoască pe toți și să aleagă el cu cine să fie părtinitor.

Despre stil: Nu întîmplările sînt însă importante aici, ele sînt doar fundalul, pretextul și motivația personajelor create de Zadie Smith. Înțelegerea lor de către cititori și evoluția trăirilor sînt mult mai importante decît acțiunea în sine, astfel că, da, cei care sînt obișnuiți cu cărți rapide, în care anii trec din trei în zece pagini, sau oamenii discută fără sens în 25 de pagini, s-ar putea să-i lase indiferenți cartea asta. Personal, din punct de vedere al tehnicii o consider mult mai bună decît ”Dinți albi” (care e totuși mult mai spumoasă decît ”Despre frumusețe”), semn bun pentru un scriitor care nu și-a dorit popularitatea, ca dovadă că atunci cînd aceasta a venit s-a blocat pentru o perioadă. De ce îi ies toate atît de bine? Pentru că vorbește despre lucruri pe care le cunoaște foarte bine (rasism, etnicitate, frecușuri de familie, atmosfera dintre frați, viața în două țări), pentru că e un foarte atent observator al limbii, ca dovadă că în dialogurile ei nu poți încurca niciodată personajele, le recunoști după pitorescul replicilor, după pauze, după felul în care se înfurie, știi că numai Victoria (Vee) ar fi putut spune asta, așa cum știi de ce în furia ei, Zora folosește limbajul acela și nu altul. Și exact cînd o crezi mai nemiloasă, Smith vine cu o frază de genul ”Howard se întoarse spre grădină și se uită la copacul uriaș lîngă care, fără știrea lui, cel mai mare fiu al lui își pierduse inocența.” Un detaliu pe care ni-l oferă cu generozitate și ne face părtași la niște secrete ce nu se vor afla niciodată de către membrii familiei. Dar tu le știi, ești deja complicele scriitoarei.

Și iată pasajul care mi-a plăcut cel mai mult, singurul poate în care Zadie Smith înmoaie tonul și oferă o scenă de familie (atît de comună cu scenele de familie ale multora și numai cei care au crescut cu frați în ogradă o pot pricepe în toată căldura și moliciunea ei):

”Se puseră la curent reciproc cu noutățile într-un mod relaxat, lăsînd pauze lungi, plăcute, în care să-și vadă de brioșe și de cafele. Jerome – după două luni în care fusese nevoit să fie interesant și inteligent într-un oraș străin, printre străini – aprecia situația ca pe un dar. Se vorbește despre tăcerea fericită care poate exista între doi iubiți, dar și asta era grozavă; să stea între sora lui și fratele său, fără să spună nimic, mîncînd. Înainte să existe lumea, înainte să fie populată, și înainte să existe războaie și slujbe și facultăți și filme și haine și păreri și călătorii în străinătate – înainte de toate acestea, existase o singură persoană, Zora, și un singur loc: un cort în sufragerie, făcut din scaune și cearșafuri. După cîțiva ani, sosi și Levi: se făcu loc și pentru el, ca și cum el ar fi fost întotdeauna acolo. Uitîndu-se acum la cei doi, Jerome se regăsea în încheieturile degetelor lor și în urechile fine, în formă de scoică, în picioarele lor lungi și în buclele rebele. Nu se gîndea dacă sau cum sau de ce îi iubea. Ei erau pur și simplu iubire: ei erau prima dovadă că el avusese odată parte de dragoste, și aveau să fie ultima confirmare a dragostei cînd totul în jur o sa dispară.”

E o întreagă poezie a vieții aici.

Zully Mustafa

După ce am lucrat în presă mai bine de 20 ani, dar și ca profesoară de franceză și engleză, timp de 7 ani, m-am dedicat din 2007 exclusiv scrisului și călătoriilor. Am publicat cărți pentru copii, am avut rubrici în revistele FHM, Unica, Femeia. Primul roman a fost “Strugurii s-au copt în lipsa ei”. Au urmat romanele “Nopți orientale” și ”Al treilea călător”. Plus altele pentru copii. În prezent, călătoresc des, traduc filme turcești și-mi pregătesc următoarele romane. Din cînd în cînd, mai scriu și pe aici. Dacă ai de gînd să comentezi, fă-o civilizat și doar dacă ai ceva de spus. Dacă nu, așteaptă-te la un răspuns pe măsură și ia viteză.

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :