Despre bine și simțul civic într-o lume de asistați social

5Este săptămîna aceea minunată, denumită și Săptămîna Mare, săptămîna patimilor. O săptămînă sensibilă pentru creștini, o săptămînă în care simțul civic iese la iveală mai mult decît oricînd, practic, dă pe dinafară.

Dac-ar fi să mă-ntrebați pe mine, chiar dacă televiziunile și lumea își amintește mai mult ca de obicei de cei aflați la nevoie (cazuri disperate de sărăcie, oameni abrutizați de lipsuri, dar mai ales de întunericul minții lor) și încearcă ”să reînvie speranța” (presupunînd că a murit deja), chiar dacă făptuitorii ăștia de bine încep să numere ouăle de Paște pentru amărîți sau să dea iama prin mall-uri ca să cumpere caviar pentru copii și șosete roz pentru fetițe plus păpuși de la chinezi, care se dezmembrează la prima atingere (să fie acolo!), chiar dacă Gherghe și Măruță se întrec în a găsi cele mai teribile cazuri de sărăcie, arătîndu-le lumii, fără pic de sensibilitate și delicatețe nici pentru public, dar nici pentru invitați, și căutînd să facă rating pe seama milei pe care o stîrnesc, chiar dacă… și chiar dacă… e bine totuși că românii se gîndesc la semenii lor. Chiar și de două ori pe an: de Paște și de Crăciun.

Sigur, dacă s-ar întîmpla asta constant, în fiecare comunitate, dacă fiecare ar avea grijă de 2-3 cazuri de oameni în nevoi, nu zilnic, dar dacă măcar o dată pe săptămînă s-ar gîndi cum să fie de ajutor celor 2-3 familii, rectific, dacă fiecare familie ar avea grijă de măcar un caz, n-am mai fi o țară de asistați social, ci o țară cu adevărat civică și civilizată.

9Sunt sigură acum că experiența mea de producător al unei emisiuni în cadrul căreia mergeam din comunitate în comunitate și din administrație în administrație nu a fost deloc întîmplătoare. Pentru mine, cel puțin. Pentru alții nu știu.

În primul rînd, m-a învățat foarte multe despre bunătate și despre neseriozitate, despre ce spuneam eu în altă parte, și anume ”una e să faci bine și alta e să știi să faci acest bine”. Ceea ce intuiam, am pus acum în practică și pe post de observator care și-a notat săptămînal detaliile, chiar dacă nu era nevoie de asta, iată ce am constatat.

  • Există o lipsă de educație a muncii, nicăieri nu e mai bolnav proverbul ”muieți-s posmagii” decît pe-aici pe la noi. Lumea e comodă, mai ales cea de la țară. Decît să muncească pe 800 lei (da, știu, e o insultă salariul acesta la adresa rasei umane, dar e o insultă și mai mare să furi din bunul altuia care a muncit pe salariul pe care tu-l refuzi din comoditate sau din vanitate), mai bine bea banii de alocație ai copiilor. Copii care sunt mulți și sunt făcuți doar pentru a stîrni mila celor din jur. Altfel nu-mi pot imagina de ce cineva care are probleme financiare teribile și 5 copii în bătătură, se hotărește așa, din senin, să mai facă încă un copil. O conversație gen: ”Auzi, tu, femeie, n-avem curent, n-avem lemne, n-avem ce să le dăm copiilor de mîncare, n-avem cu ce să-i încălțăm să se ducă la școală, ce e de făcut?” ”Mai facem un copil”, răspunde femeia ”iubitoare”, care apoi, după ce-și face datoria de purtătoare de copii, îi părăsește și fuge cu alt bărbat în Pecineaga.
  • Sunt astfel de mii de cazuri în România (vorbesc de generația născută în anii 1980-1995, care acum face acești copii, pe care-i părăsește și pleacă, generația care a învățat cel puțin 5-6 ani în școlile din perioada comunistă și a prins revoluția – de-aceea o fi oare așa debusolată?). Acești oameni au pierdut ceva esențial în educația lor (acea educație care voia să scoată copiii de aur ai României, viitorul de aur al țării bla bla). Ca să-nțelegem o astfel de mentalitate, o astfel de lipsă de scrupule și o astfel de indiferență pentru proprii copii vine dintr-o educație retardă, dintr-o școală retardă, dintr-o comunitate în care nepăsarea s-a instalat bine mersi prin toate cotloanele. Copiii noștri sunt ai nimănui, asta e realitatea.
  • Asistența socială (cu asistenții ei sociali cel mai prost plătiți din Uniunea Europeană dar cu cazurile cele mai disperate și mai multe) nu mai face față atîtor situații disperate de copii rămași fără părinți, de copii bătuți de părinți, de copii puși să cerșească pentru părinți, de copii folosiți drept carne de tun pentru părinți, de copii-instrumente, care nu cunosc altă realitate la rîndul și care vor crește crezînd că este normal să nu muncești, este normal să cerșești, este normal să profiți de bunătatea oamenilor, este normal să fii părăsit, abandonat sau abuzat fizic și/sau verbal.
  • 100_5177Și în loc să descrească, aceste cazuri sunt din ce în ce mai multe, mai disperate și din ce în ce mai tulburătoare. Dar și prezentate la modul în care sunt prezentate pe la tv, îți dai seama că situația a scăpat cumva de sub control. Și pentru că sunt prea mulți, se poate cădea în extrema cealaltă, la fel de periculoasă, a unei atitudini gen I don`t know, I don`t care (nu cunosc, nu-mi pasă).
  • Și, desigur, din dorința de a face bine, unii oameni se grăbesc să ajute (de Sărbători, că atunci e mai frumos și e magie curată), fără să-și dea seama că pot face un rău ireversibil. Sunt oameni cărora ar trebui să le fie interzis să facă bine, pentru că în viața de zi cu zi sunt de o viclenie și o rapacitate desăvîrșite, de o lăcomie amestecată cu nesimțirea în cel mai înalt grad. Am văzut toate acestea la oameni foarte tineri și am încercat să înțeleg de ce cred ei că sunt de o bunătate excepțională dacă împart un cozonac la 2 copii, cînd ar trebui să fie ceva normal, un exercițiu zilnic. Urmărindu-i în viața de zi cu zi, am observat că e o meteahnă care vine din familie. De-acolo își iau modelele. Nu contează că taică-su sau unchiu-su cu 10 firme pe numele altora nu-și plătește angajații la timp (culmea chiar de Paști sau de Crăciun), e un om bun că dă pachete la săraci de sărbători, de obicei chestii cu care săracii nu sunt obișnuiți și de care n-au nevoie, pentru că nu se obosesc să-i întrebe. Iphone-uri, calculatoare. Cum s-a întîmplat la o gală de-asta de săraci, cînd un tînăr dintr-un caz social, chipurile, își dorea și el un calculator, săracul, deși n-avea curent. Am întrebat dacă nu cumva ar fi mai bine să strîngem bani să-și plătească mai întîi curentul și pe urmă, dacă rămîn, să-și ia calculator. De la această simplă întrebare logică s-a descoperit că, de fapt, cazul social fura curent, de ce să-l mai plătească?
  • 100_5523Pardonnez-moi că sunt sceptică și că fac verificări atunci cînd vreau să ajut pe cineva, dar știu că unii sunt experți în a profita de sistem au de orice, cum s-a întîmplat la Cogealac, cînd am cerut 5 cazuri de copii cu probleme (dar pe care părinții îi trimit la școală) și din acestea 5, 2 mame au venit cu haină de blană (că era frig și doar nu se puteau prezenta așa, oricum, la televizor) și cu Iphone, fată! Asistența socială de-acolo a avut o bulină neagră, nu pentru că mi-a dat niște copii care nu aveau nevoie de pachete (pachetele constau în rechizite, jucării și îmbrăcăminte pentru vîrsta fiecăruia în parte și alimente), ci pentru că i-a privat pe alții care chiar aveau nevoie de ele. E genul de asistență socială care face rău însuși Serviciului de Asistență Socială, aruncînd o pată neagră asupra tuturor asistenților sociali, acești profesioniști ai binelui (așa cum anumite cadre didactice care zbiară și răcnesc la copii, fac rău profesioniștilor din educație).
  • Și-apoi a mai fost una din fazele alea în care mie personal mi se rupe brusc filmul. La un moment dat, un caz (o femeie cu 7 copii) pentru care se mobilizase o întreagă televiziune, cu producători, redactori, secretare etc etc. , oameni care erau de dimineață în picioare și nu mîncaseră decît niște covrigei toată ziua pentru că dăduseră telefoane, deci cerșeală grupa mare, primește în mijlocul galei un sms, după nenumărate apeluri ratate, care zicea: ”Hai mai repede acasă! Ia banii și vino odată că plînge ăsta micu!” No more comments.
  • Să nu mai vorbim despre cei pe care îi dau afară cozonacii din casă fix de Paște și încep să-și umple mașinile și se duc la țară cu ajutoare, fără să-ntrebe măcar de ce anume au nevoie oamenii ăia, dacă nu cumva au primit de la alți ”făcători de bine” mai rapizi 10 cozonaci deja. Desigur, cu televiziunea după ei. Emoții, lacrimi și inevitabilele detalii menite să spui tu, cel de-acasă, oh, doamne, săracii! Detalii ca o cizmă ruptă, grajdul cu animale costelive, geamurile murdare de la casa din chirpici (că femeia n-a avut vreme să le spele și nici să dea cu mătura prin bătătură), copiii mucoși pe care o mamă iubitoare i-a lăsat așa jegoși și cu mucii zbîrnîind, deși știa că vine la ea în ogradă televiziunea.
  • Sau poate că n-au nevoie de nimic (desigur, visez și eu). Poate că sunt atît de demni încît nu vor să stea la mila nimănui și nu vor să li se spună ”săracii”. Cred că aș începe să sper că România se va face bine atunci cînd oamenii nu vor mai aștepta Paștele și Crăciunul pentru ”a face bine”, ca să se simtă ”bine”, pentru a li se ierta păcatele indiferenței din restul anului.
  • România se va face bine cînd cei la ananghie vor cere un loc de muncă în loc de niște pachete lunare de hrană, sau cînd politicienii nu-și vor mai cumpăra voturile cu pixuri, tricouri, telefoane mobile sau găleți din poartă în poartă, ci ar investi în salariile profesioniștilor, oricare ar fi aceștia, sau mai bine ar redirecționa bugetul campaniei către salarii europene către cei care lucrează în serviciul de asistență socială și ar angaja mai mulți profesioniști. Ce-o fi așa greu?

Într-o astfel de comunitate mi-aș dori să trăiesc. Într-o astfel de țară.

Aveți mai jos linkuri despre ce-am scris la cald de pe teren în 2013-2014:

De Crăciun fii mai bun, fii adevărat

Cazuri, gale și necazuri

Despre bunătate. Cu dichis și organizare 

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :