Daniel Mihai și bucuria de a face muzică

Pe Daniel Mihai l-am cunoscut întîmplător, într-o seară care oricum ar fi fost memorabilă, pentru că, după o despărțire fizică de 8 ani, mă reîntîlnisem cu Roxana Vornicu și soțul ei. Pe Roxana o știți deja din scrierile ei de pe această platformă. Aveam puțin timp la dispoziție de petrecut, așa că eu, personal, îmi doream să se întîmple ceva deosebit, dincolo de bucuria reîntîlnirii. În seara aceea, era pe undeva, pe litoral o lansare de carte. Am zis să trecem pe acolo și dacă nu ne place atmosfera să plecăm. Printre atîția intelectuali cu aere de artiști, l-am descoperit pe Daniel Mihai. Cîntă la vioară ca nimeni altul din cei pe care i-am auzit pînă acum. Micul nostru grup tocmai voia să plece după porția de artiști pe care și-o luase, cînd cineva, nu mai știu cine, a spus: ”Nu vreți să vă cînte Daniel Mihai? Cîntă dumnezeiește.” Adevărul e că nu voiam să deranjez omul care tocmai își pusese vioara în cutie, dar el a spus cu bucurie: ”Cum să nu? Vă cînt.” Și asta am simțit mai mult decît orice în muzica lui. Bucuria de a fi. Bucuria de a cînta. Bucuria de a-i delecta pe alții. Și așa va rămîne în memoria mea. Daniel Mihai într-o seară de vară oprindu-ne din fuga noastră de alții cu muzica lui, care pornea din suflet, nu de pe corzile unei viori. 

 Muzician de geniu în slujba dreptăţii

Pentru început aş dori să clarific, fără a poza nicio secundă în “genial” că menirea celor care au abnegaţie, au talent şi pricepere în sfera muzicii se poate exprima printr-o singură sintagmă, asemeni unui motto – “Energie, inspiraţie şi simţire!”

În al doilea rînd, muzicianul, indiferent de nivel, indiferent de statutul social şi indiferent de regimul social şi politic are ceva în plus faţă de ceilalţi – nevoia de a mărturisi, de a se exprima, deoarece posedă în sufletul său o sete, o dorinţă sinceră în a evoca momente, în a da glas simţămintelor prin imagini sonore, în a creiona şi colora prin limbajul muzical atît ambientul cît şi pe cei care iau contact cu actul artistic propriu-zis. Da, pare a fi desprins dintr-o carte cu trimiteri ştiinţifico-fantastice sau ar spune unii că artiştii ar fi chiar “nebuni”, dar cine este în măsură să aprecieze aşa cum se cuvine munca celui care se dedică unui public, unei Arte, unui ideal de care lumea află doar…din cînd în cînd?

În al treilea rînd, a fi în slujba dreptăţii reprezintă ceva cu adevărat pretenţios în lumea aceasta secularizată, impregnată din ce în ce mai mult de acel “ politically correctness”. Nu insist acum asupra acestor aspecte, dar vă pot spune că artistul nu trebuie să trăiască separat, închis în turnul său de fildeş, ci…dimpotrivă. Prin ceea ce realizează, prin asumarea rolului de a transmite mesajul predecesorilor cît mai ales prin felul original şi moral al său, artistul poate să fie considerat că   ar merge pe un drum înspre noţiunea destul de evazivă a dreptăţii. Vă voi explica şi de ce nimeni nu ar merita sau ar fi calificat să se considere a fi “ în slujba dreptăţii “. Să luăm un exemplu clasic. Orice copil îşi doreşte să fie cunoscut şi apreciat. Urmează o viaţă în care îşi dedică energie, timp, resurse. Ajunge stimat şi la un moment dat are parte de o provocare. În momentul în care, datorită unor conjuncturi favorabile, copilul sau viitorul artist capătă notorietate şi fani, pericolele îl pîndesc deoarece riscă să devieze şi să se mîndrească cu ceea ce i se pare că i se cuvine de la bun început, în acel moment el se pune mai presus decît ceilalţi, iar mesajul dat de Sus nu mai are putere…

Fără a concluziona, îmi doresc pe viitor ca să fiu pe aceeaşi cărare de care am amintit, chiar dacă voi fi singur pe drum sau însoţit şi de alţii. Contează mai mult bucuria parcurgerii drumului decît reuşita sau rapiditatea acestuia.

Despre nedreptăți, în general…

 Lăsaţi-mă mai întîi să vă împărtăşesc micul disconfort pe care îl am atunci cînd cineva cere o definiţie, o explicaţie sau o poziţie despre care noţiunea de dreptate este interpretată în mod aiuritor, arbitrar. Chiar dacă nu sunt de meserie avocat, vreau să aduc şi argumente care să susţină ideea conform căreia nu cred să existe domeniu uman în care neajunsurile sau nedreptăţile să fie… date uitării sau să nu afecteze, măcar fugitiv pe cineva. Nedreptăţi au fost şi vor fi de la crima lui Cain asupra lui Abel pînă la viitoarea întronizare a Antihristului ca stăpîn absolut, dar vremelnic pe acest pămînt. Sunt de părere că nu trebuie să fugim sau să căutăm salvarea în lumea exterioară ci ar fi necesar să coborîm în interiorul nostru şi să privim cu asprime asupra sufletului ca să reuşim să ne înfruntăm neputinţele, să alungăm patimile şi orgoliile. Numai din acest punct putem să ne auzim vocea interioară care ne poate propulsa în lumea exterioară, deoarece fiecare are o voce a vocaţiei şi a misiunii sale, deoarece acest lucru contează.

Şi pentru asta, poate că o asumare a nedreptăţilor în tăcere metamorfozează pedeapsa, iar lecţia învăţată sau mai bine zis oportunitatea şi şansa ne va arăta bucuroşi, învingători.

Şi chiar dacă nu e frumos să răspund la o întrebare cu o alta, aş încerca să emit retoric pe aceasta – Cum ar trebui să fie o asemenea situaţie în vastul domeniu muzical? Probabil că mulţi ar răspunde automat că sunt victime, sunt ostracizaţi, sunt puşi în situaţii ingrate.

Însa, cu aceeaşi sinceritate şi deschidere vreau să vă spun că tocmai asumarea unui drum, mergerea pe o cărare, către un deziderat, indiferent de bîrfe, de neajunsuri şi nedreptăţi mă face mai puternic, mai convins că urmez o cale la capătul căreia pot deveni un om mai bun. Iar ceea ce mi se pare a fi autentic sincer şi direct nu se rezumă la o încercare teoretică şi practică, la o structurare din punct de vedere al atitudinii, prin care se recunoaşte cumva valoarea. Aici îmi vine în minte exemplul compozitorului şi creatorului J.S. Bach care a   fost stigmatizat şi discriminat, ca mai apoi peste trei sute de ani să fie cunoscut, preţuit şi venerat de o întreagă umanitate precum “Apostolul muzicii”, aşa cum marele nostru geniu George Enescu îl considera…

Despre muzică, această ”știință a sufletului”

Ca să nu par învechit şi să nu plictisesc, nu voi apela la texte sforăitoare, la trimiteri din lumea Artei, a Muzicii, ci aş vrea să vă spun lucruri personale, pe care în general le ţin pentru mine. De aceea, în momentul de faţă, trecînd prin toate şcolile posibile, avînd un Doctorat în Interpretare Muzicală de mai bine de 4 ani de zile, aş dori totuşi să nu şochez pe nimeni şi nici să smintesc vreun semen, vreun confrate din această breaslă. Mergînd din aproape în aproape, de mic am avut o aplecare către sfera cîntecului, către sfera viorii, deoarece tatăl meu a observat în mine calităţi pe care le-a şlefuit într-un mod admirabil. Recunosc deschis că mi-a plăcut să cînt şi să învăţ tainele viorii şi, chiar dacă am urmat numeroşi profesori şi maeştrii, tot tata m-a învăţat secretele scrise şi nescrise ale acestui instrument. Pentru acest lucru şi nu numai îl consider ca fiind binefăcătorul şi protectorul meu şi mă rog Bunului Dumnezeu să-l ţină în viaţă sănătos şi fericit.

Revenind la ideea iniţială, muzica este, de fapt, o ştiinţă a sufletului, o matematică inexactă a inimii, dar care nu se poate aplica sau accesa de către oricine. Nu există exclusivitate, dar există nişte predispoziţii şi adaptabilităţi specifice. Poate că, mai devreme sau mai tîrziu fiecare îşi dă seama cine este cu adevărat, numai atunci cînd este pus în faţa probelor. Dacă avem indicii şi avem dragoste pentru un anumit domeniu şi totodată avem şi calităţile necesare, drumul este unul cît se poate de prielnic, dar nu lipsit de opoziţii sau de dureri. Acum, privind retrospectiv pot spune că muzica a făcut mereu parte din viaţa mea şi în continuare mă pot bucura de ceea ce am ales să urmez. Totuşi, fără să exagerez, în mod cu totul paradoxal, de la o vreme încoace sunt de părere că muzica, această iniţiere superioară în tainele Universului şi ale Cunoaşterii nu reprezintă chiar…Absolutul. Am descoperit că există în mine şi alte talente şi priceperi pe care doresc să le cultiv, în limita timpului care ne este destinat.

Acum, nu pot nega faptul că cele mai mari satisfacţii sufleteşti le am atunci cînd mi se dă posibilitatea să mă exprim prin cîntat, indiferent de public sau chiar de locaţie. Poate că mulţi se vor arăta surprinşi, contrariaţi, dar personal nu pun preţ pe etichete, pe blazoane sau pe părerile unora sau ale altora, deoarece sunt conştient că atunci cînd spunem lucrurilor pe nume şi nu ne este teamă, numai atunci ştim că mesajul vine din inimă, din suflet.

De aceea, consider că cel mai important lucru a fost acela că mi-am ascultat vocea interioară, chiar dacă am avut multe momente de cumpănă cînd am dorit practic să renunţ.. A spune şi a crede puternic în ceva, fără a ascunde reprezintă o virtute. A spune clar şi răspicat lumii cine eşti cu adevărat, prin meseria ta, prin abnegaţia ta, prin intuiţia ta reprezintă adevărata chemare. Vocaţia se împlineşte din aproape în aproape deoarece spiritul din fiecare dintre noi îşi doreşte pacea şi împlinirea.

Formarea muzicală – un tată și un fiu binecuvîntați

Fără discuție, tata este cel care m-a format, m-a educat şi m-a lansat pe aceste coordonate. Şi, ori de cîte ori primesc această întrebare, instant ochii şi sufletul mi se umplu de o bucurie de nedescris. Ce poate fi mai frumos, mai trainic decît această legătură tată-fiu ce este dublată de transmiterea tuturor cunoştinţelor, în special în cazul acestui meşteşug-arta de cînta la vioară. Poate părea o simplă transmitere a unor informaţii, a unor deprinderi aşa cum e cunoscută sintagma “din tată în fiu “, dar vă asigur că este cu mult mai mult. De acele momente se leagă şi traiectoria mea actuală, deoarece, din principiu, recunosc deschis că, în afară de a fi iniţiat în arta violonistică, am fost educat în a preţui Frumosul, Binele, în a respecta şi a iubi aproapele şi pe Dumnezeu.

Bineînţeles că şi alţi oameni, alţi profesori şi maeştrii au avut ce şlefui, ce finisa, dar baza tuturor aptitudinilor, a tuturor cunoştinţelor a fost acumulată de mine prin intermediul tatei, care a văzut în mine că am potenţial.

De aceea mă consider un om privilegiat, un răsfățat al sorții. Am avut și am în continuare parte de îndrumările și sfaturile multora, dar în mod cu totul special ale tatei.

Cum e Daniel Mihai dupa ce pune vioara in cutie.

 Se spune că fiecare om are calități și defecte. Fiecare om are talente și imperfecțiuni. De asemenea, fiecare om are propriile obiceiuri și manifestări. De aceea, atunci cînd nu mai exersez încerc și reușesc să fiu un om normal. Acum, să nu vă închipuiți că aș fi altcumva în afara acestei relative și atît de invocate noțiuni.

Să o luăm și altcumva și să vă dau și exemple concrete, deoarece în mentalul colectiv se formează false conexiuni și repere. Unul dintre acestea se leagă de acțiunea de a performa, subliniez cuvîntul acesta, de a cînta, într-un mod calitativ, profesionist la acest instrument -vioara. Pot să vă spun că tocmai acest lucru presupune un mare consum energetic, psihic. Poate că de aceea mulți au falsa impresie că e doar o delectare sau ceva asemănător unui act de divertisment. Sper că am reușit să punctez și să demontez acest fals mit, nu de alta, dar pentru unii sau alții „ normalitatea“, ca și în cazul meu are cu totul alți parametri. Recunosc că pe scenă, în public, în spații deschise și mai ales acolo unde pot asculta, pot înțelege și pot asimila sunt vigilent, deosebit de atent. Și acest lucru l-am descoperit de mic și îl exersez tot timpul, deoarece am numai și numai de cîștigat

Însă, revenind la întrebarea dumneavoastră, să nu vă imaginați că aș fi vreo persoană ternă, taciturnă, dornică doar de a absorbi cunoștințe sau de a le folosi. Dimpotrivă, mulți au cam început să mă catalogheze, (cîteodată îndreptățit, alteori doar așa ca să aibe simpatii) ca fiind prea copilăros. Dar, acest lucru este în mare parte veridic, deoarece, chiar dacă nu mai am statutul de a fi asemănat cu vreun copil alintat, tînjesc după acea stare care îmi aducea nenumărate beneficii, cu eforturi minime.

Și, dacă tot v-am văzut că zîmbiți, pot să adaug că starea mea psiho emoțională este una stabilă. Dar, nu mă pot declara insensibil sau inflexibil, atunci cînd anumite necazuri sunt   luate în piept, sunt descoperite sau remediate în felul meu, uneori ceva mai dur, mai implacabil.

De aceea, mă consider o persoană sociabilă, un interlocutor și totodată un bun ascultător, deoarece mă caracterizează și curiozitatea de a afla amănunte, de a analiza și a face diferențe între oameni, povești și ceea ce se prezintă că ar fi… în societate

 Pasiuni și oameni pe care și-ar dori să-i fie în preajmă

Îmi iau libertatea de a vă răspunde la cea de-a doua întrebare dintr-un anumit motiv, pe care cu siguranță îl veți deduce pe parcurs.

De aceea, cu riscul de a vă surprind acum când o să vă spun că, din principiu nu resping deloc niciun interlocutor, fie că este cunoscut, apropiat sau o cunoștință recentă. Da, îmi place nespus să intru în vorbă, uneori chiar neîntrebat. Și nu o realizez după vreun anumit program, ci spontan, deoarece , fără acest lucru nu poți afla în timp optim ce anume gîndește sau cum anume se simte respectiva persoană. Vă dau și un exemplu concret. Pe rețelele sociale, mai mult de trei sferturi dintre noi radiem de bucurie, de fericire. Ne expunem pozele și multiplele succese și realizări, ca să fim apreciați, recunoscuți și chiar recompensați. Însă, de cele mai multe ori, păstrăm secretele sau nerealizările în forul nostru interior. Și ni se pare că e mai „ sănătos” și că doar așa am avea alinare, fără a ne lupta, la modul figurat cu ele. Paradoxul constă în faptul că, de cele mai multe ori acestea ne cam copleșesc. Și, fie cădem

Aici, fiecare deține liberul arbitru și mai ales acea mult rîvnită cheie a succesului. Dar, dacă ne luăm doar după aparențe și nu avem tăria de caracter să ne eliberăm, să comunicăm cu cine dorim, cu cine considerăm că ar fi potrivit și de încredere, riscăm să devenim și să îngroșăm lista de fățarnici. Actuala societate promovează o gamă largă de oameni, posesori a unor tipare în care se remarcă felurite contradicții, ca să nu mai vorbim de faptul că unii au nenumărate măști, menite să le evidențieze dubla sau tripla personalitate…

Iar “rezultatele” să nu credeți că ar întîrzia să apară… Cred că se explică atunci de unde provin motivele generatoare de angoase și chiar de boli. Dar toate pornesc chiar din felul nostru de poza și a părea ceea ce ar trebui să fim și nu suntem și chiar mai grav de a masca ceea ce lumii i s-ar părea că ar fi pricină de scandal, de bîrfă sau de rîs…

De aceea, îmi place să fiu sincer, direct, fără ascunzișuri, chiar dacă, de cele mai multe ori adevărul e unul dureros sau lasă loc interpretărilor. Mai mult decît atît, îmi place să observ și să fiu martor al evenimentelor, indiferent de domeniul sau de ramura activităților, însă cu precădere, în sfera artistică, deoarece și aceasta necesită curaj și energie, nemaivorbind de un nivel superior de cunoștințe, deprinderi sau informații dintre cele mai diverse.

Totodată, îmi place să mă plimb și să călătoresc. Consider acest lucru benefic atît din punct de vedere cognitiv cît mai ales un fel de balsam, o ieșire din anumite tipare prestabilite, automatizate, pe care societatea, serviciul sau viața, în general, ni le impun mereu.

Ador să îmi întrețin și sănătatea, urmînd acelui proverb latin „ Men sana in corpore sana”. Numai așa, echilibru între corp și spirit, între energii este bine dozată, iar orice activitate sportivă mi-au adus multiple beneficii. Pot să mă laud chiar cu un premiu obținut, acum ceva ani, mai precis în 2014. Și e legat de sport, deoarece tenisul de masă la nivel de amator a avut și are în continuare nevoie și de…arbitrii. De aceea, le mulțumesc atât ONG ului din care fac parte – Asociația Sport pentu Sănătate cît și Direcției Județene de Sport Constanța pentru premiul, trofeul și desemnarea mea ca fiind voluntarul pe sport. Pentru mine a fost ceva neașteptat și totodată extrem de onorant. Dar, să nu credeți că aș face sport numai dacă am diplome, recunoaștere sau trofee.

Dimpotrivă, sunt convins că numai prin exercițiu, prin abnegație, forma fizică se obține și totodată forma psihică și emoțională se îmbunătățește. De aceea, pe săptămînă acord aproape zilnic unui program de fitness, de alergare, atît în spații acoperite – în sală cît și în natură, atunci cînd am condițiile și timpul necesar.

De asemenea, recunosc deschis că sunt pasionat și de cea de a șaptea artă – cinematografia, iar, săptămînal merg la cinema și mă delectez cu producțiile ce au acea plus valoare, acel ”ceva” de transmis.

În altă ordine de idei, chiar dacă nu îmi prea reușesc și nu prea agreez să fac în mod constant, cumpărăturile sunt o altă formă lejeră, de autentică desprindere din programul strict despre care v-am tot amintit.

Despre prieteni și prietenii

 Dintru început, vreau să îmi declar intenția de a opera cu anumite șabloane, etichete. O să vă dezvolt și motivez ideea, nu înainte de a aminti că, la modul ideal fiecare dintre noi, ca indivizi și specie ne putem suporta, îndeosebi comunicînd.

Pot să spun, fără să mă laud că am mai multe cunoștințe, admiratori decît prieteni. Și, dacă am deschis acest subiect, pot să vă explic și de ce.

În relațiile inter-umane, totul pleacă inevitabil de la comunicare și mai ales de la scopul, obiectivul pe care îl dorim, atît de la noi,cît și în conexiune cu cei din jur.

De aceea, fără a șoca pe cineva, ținînd cont de faptul că îmi place să cochetez cu felurite cercuri sociale pot spune că prietenii adevărați sunt destul de puțini și deseori discreți. De regulă, în momente mai puțin prielnice sau mai puțin faste, am avut parte de anumite revelații, oarecum neașteptate, care m-au bucurat enorm. Dar, au fost și situații în care s-a înîmplat să am de-a face cu reversul situațiilor, dar, fără să exagerez, pe acele persoane nu le mai cconsider decît niște cunoștințe depărtate.

Însă apreciez, în general, la prietenii mei atitudinea de a se exprima și de a nu fi întru totul de acord cu ceea ce prefer. Și consider acest lucru ca fiind firesc, deoarece, dacă facem un exercițiu de voință, numai în regimurile totalitare, de tristă   amintire trebuia să ne supunem unui anumit fel de a fi, unui anumit mod de gîndi și chiar de a simți.

Revenind la ideea din debut, și aici, chiar dacă nu se impune, există în „ fișierele“ mele o listă lungă, care se actualizează permanent și care îmi dă mereu bucuria de a trăi, de a pricepe și mai ales de a împărtăși din această călătorie care înseamnă simplu… viață.

Totodată, prietenii mei adevărați – (destul de limitați ca număr) – îi consider ca fiind aproape ca și membri ai familiei, deoarece la mine funcționează foarte bine ideea de clan mărit și nu de indivizi singulari.

Poate multora, de-a lungul timpului le-am tot lăsat impresii dintre cele mai diverse, dintre cele mai ieșite din comun, dar acest lucru nu poate cauza cultivării relațiilor inter-umane, relațiilor de amiciție și celor de prietenie. De aceea, chiar dacă unii mă percep într-un fel, alții într-altul, mie îmi convine, deoarece, uneori pun preț și pe părerea unora sau altora. Glumind un pic, dacă nu ar fi așa, cu ce anume ne-am umple timpul? Nu-i așa că am fi chiar ușor plictisiți?

 Redacția revistei online Criteriul

 Ideea, conceptul în sine a luat naștere acum trei ani de zile, atunci cînd, între cunoscuții mei a apărut ideea deosebit de ofertantă de a crea, de a comunica și totodată de a scrie despre lume și tot ceea ce ne înconjoară, într-un mod mai altfel, mai cu subiectivitate. De altfel, la început am fost doar cîțiva, ca să ajungem astăzi la un grup, cu reprezentanți din domenii și chiar țări din Europa (Spania, Austria, UK), care scriu din convingere, din pasiune, fără a fi remunerați.

Ideea de a realiza și de a merge pe conceptul de presă independentă a fost un alt motiv de a strînge, din anumite sfere sociale, oameni care vor să transmită și să lase un mesaj.

Poate nu vă vine să credeți, dar la început, singuri ne-am promovat, singuri a trebuit să ne manageriem performanțele și chiar să venim cu finanțele necesare pentru atingerea unor obiective.

Tot așa, dacă la început am apelat la persoane dedicate, în prezent avem și profesioniști printre noi, ziariști care ne trimit materiale deosebite, oameni cu o înaltă pregătire și vocație, care măresc pe zi ce trece calitatea conținutului care se află în mediul acesta online.

Mai mult decît atît, acest lucru m-a determinat să mă perfecționez și eu, să mă stilizez, în sensul că există un anumit standard, chiar dacă, la prima vedere totul pare generalist.

De aceea, nu ne dorim să fim asemănați sau comparați cu nimeni, chiar dacă tratăm o gamă largă de subiecte care pornesc de la Artă și se termină inevitabil în sfera atît de sinuoasă a Politicii.

Mai mult decît atît, acest lucru m-a ajutat să progresez din multe puncte de vedere, iar ca rezultat concret, vă pot aminti de faptul că, într-un an de zile voi termina un stadiu de perfecționare în Jurnalism și Comunicare. Am avut de cîștigat enorm, am avut de învățat multe lucruri folositoare, însă cititorii sunt cei care sunt direct interesați și beneficiari ale acestor lucruri.

Pe viitor îmi doresc ca această platformă să devină din ce în ce mai puternică și performantă și   totodată să atragă și beneficii, nu numai aprecieri sau critici. De aceea, dacă tot am dus discuția pînă în acest punct, cer de la domnul Daniel Cârnu – creatorul și fondatorul acestei platforme media să întreprindă, pe lîngă acțiunile de promovare și atragerea unor contracte de sponsorizare, atît de necesare supraviețuirii.

Dar, să nu credeți că am avut parte numai și numai de prieteni. Sunt foarte mulți care, din varii motive ne-au tot desconsiderat și chiar continuă acest proces. Însă, din punctul tuturor de vedere, aceste lucruri nu ne vor demoraliza ci, dimpotrivă, ne ambiționează.

Timpul, mesajul și mai ales cititorii sunt cei care decid.

Ah, și să nu uităm și de conștiința fiecăruia dintre noi…

Aici aș insista cu ideea, deoarece multora nu le vine să creadă nici în prezent, considerând că totul este de fapt un paravan al unor grupuri sau interese obscure. Și, ca să înlătur orice formă de suspiciune, vreau să aduc în discuție imparțialitatea și libertatea de care se bucură toți cei care semnează și automat își asumă cele scrise. Sunt conștient că, pe lîngă faptul că suntem citiți și majoritatea articolelor se salvează automat, dar și în cadrul unei arhive a Bibliotecii Naționale a României. Nu îmi este deloc teamă că suntem monitorizați și de alte organisme și instituții ale statului, deoarece, prin ceea ce scriem și arătăm lumii, totul se bazează pe noțiunea destul de contestată, mereu subiectivă… a Adevărului.

În plan personal, acest lucru mă bucură, deoarece răspunderea este una deosebită, iar nevoia de perfecționare nu mai rămâne doar un lucru declarativ sau un deziderat, ci permanent, totul prinde contur. Așa cum suntem noi, nefinanțați am reușit să relatăm multe lucruri, să facem analize interesante și mai ales să punctăm, fără a avea păreri extremiste sau xenofobe, dăunătoare. Ca să închei ideea, pot să amintesc și de faptul că oricine poate să ne deranjeze și să ia legătura cu noi, cu redactorii, reporterii și fotoreporterii acestui ziar online de opinie și atitudine.Toți sunt bineveniți, cu condiția ca acele lucruri, acele materiale să nu producă atingere, să nu stârnească controverse, deoarece nu încurajăm deloc asemenea atitudini.

 Un gînd pentru cititoarele Mala Hierba.

 Le urez să aibă parte de ceea ce își doresc cu adevărat.

Tot prin intermediul dumneavoastră le adresez toate cele bune și îndemnul să fie ele însele, să nu se lase doborîte de neajunsuri și problem și să creadă cu tărie în șansă, deoarece fiecare dintre domniile lor au personalitate unică, irepetabilă.

În aceste condiții și împrejurări deosebite, le sugerez să și acorde timpul necesar lecturii, deoarece numai prin cultivarea spirituală vom progresa. De aceea, să nu uite și să prețuiască acest lucru.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *