Cuba, între lux și realitate

Anul acesta, împreună cu familia, am hotărât să ne petrecem o vacanţă în Cuba. O mai vizitaserăm şi în anii trecuţi (regiunile Varadero şi Cayo Coco), poate de aceea, acum o lună ne-am îndreptat spre o altă provincie, Santa Clara. Ne doream o vacanţă liniştită, cu soare, mare şi nisip alb, dar şi o destinaţie exotică pentru a aniversa cinci ani de căsnicie (ocazie cu care ne-am reînnoit şi jurămintele). Resortul Memories Azul din Cayo Santa Maria, Santa Clara din Cuba a fost locul perfect pentru destinația noastră de vacanţă. 
Înainte de relaxare, puţină istorie…

Cuba este una dintre cele mai căutate destinaţii de vacanţă din lume. În ciuda faptului că acolo regimul comunist este încă la putere, această ţară este foarte vizitată şi apreciată pentru ineditul peisajelor sale. Provincia Santa Clara este considerată drept una dintre cele mai frumoase din Cuba. Regiunea a fost fondată în 1689 de către 175 de oameni. Santa Clara este cunoscută mai ales datorită renumelui revoluţionarului Che Guevara, care a pus stăpânire pe oraş în timpul revoluţiei cubaneze. Cu o populaţie de aproximativ 250.000 locuitori, localitatea este renumită pentru Parcul Vidal şi statuia Martei Abreu, o persoană reprezentativă pentru istoria oraşului şi foarte iubită de locuitori. Tot aici există şi mausoleul care păstrează rămăşiţele lui Che Guevara şi ale altor 16 combatanţi omorâţi în 1967.

Prin praful Cubei spre hotelul de cinci stele

Drumul de la aeroportul Santa Clara până la resortul în care urma să fim cazaţi, a durat o oră şi jumătate şi l-am străbătut într-un autobuz confortabil. Prima oră am petrecut-o trecând prin trei orăşele şi minunându-ne de “pitorescul” peisajului. Ghidul cubanez, care vorbea binişor engleză şi franceză, ne-a îmbogăţit cultura cu diverse picanterii, detalii şi semnificaţii ale locului. Însă ceea ce ne-a şocat în primul rând a fost sărăcia în care trăiesc locuitorii. Majoritatea caselor nu aveau geamuri sau uşi, blocurile de locuinţe arătau jalnic, curţile oamenilor erau inexistente sau împrejmuite cu mărăcini sau arbuşti. Pe câmpuri plugarii arau ca în Evul Mediu, cu cai costelivi ce trăgeau pluguri grele de lemn sau de oţel după ei. Vacile erau atât de slabe încât m-am mirat să le mai văd stând în picioare. Am văzut de la fereastra autobuzului şi în scurtul popas făcut într-una dintre localităţi câini şi pisici fără stăpâni alergând printre picioarele oamenilor (aproape că m-am simțit ca acasă, în România) şi taxiuri-biciclete conduse de oameni transpiraţi, slabi, prăfuiţi şi obosiţi. Copiii alergau desculţi şi murdari printre vechiturile de prin curţi sau de pe străzi. Străduţe vechi şi clădiri cu arhitecturi frumoase, dar peste care timpul a trecut aspru şi a muşcat cu furie din ele. Praf şi uliţe înguste, maşini foarte vechi, copii în uniforme şcolare şi purtând cravate roşii (asemănătoare celor de pionieri) la gât.

Mame pe biciclete şi copii mici legaţi cu funia de taţii care conduceau nişte scutere vechi (majoritatea ruseşti, ne-a spus ghidul). Grupuri de femei ieşite pe la porţi sau care moţăiau prin staţiile de autobuz. Clădiri vechi şi staţii de autobuz rupte din vechile filme staliniste. Oameni care se opreau şi ne priveau curioşi când am păşit printre ei şi când le-am fotografiat străzile. Camioane vechi, unul chiar cu emblema “Roman” pe el. Un ventilator vechi, de plastic, lipit cu banda scotch de bordul unei maşini (ţinea loc de aer condiţionat). Un parc pentru copii, foarte vechi, cu bărcuţe grele de fier, ruginite (pe post de leagăne) şi nişte balansoare antice care se legănau trist implorând parcă o adiere de vânt mai puternică. Oameni săraci care dormeau sub cerul liber, iar în loc de paturi aveau şezlonguri de plastic peste care aruncaseră câteva cârpe. Privindu-le, nu mi-am putut opri un oftat lung şi trist. Un oftat pentru aceşti oameni care par a trăi sub limita sărăciei, oameni care trăiesc sub un regim comunist care nu le permite altceva decât foamea și mizeria.

Majoritatea cubanezilor nu au Internet sau telefoane celulare, nu îşi permit să aibă nici electricitate în locuinţe (într-o ţară unde temperatura medie este de 35-40 grade timp de 365 zile pe an) şi nu pot călători nicăieri în lume. Pentru că, evident, n-au bani. Ei nu ştiu ce înseamnă frigul şi nici nu îşi pot imagina textura sau forma zăpezii. Frigiderele în case sunt rare, iar în “livinguri”, cei mai mulţi îşi parchează bicicletele. Cei “înstăriţi” au case mai frumoase, ne-scorojite, din beton sau piatră, cu obloane de fier la geam. În aproape două ore de mers cu autobuzul, am văzut doar şase astfel de case (şi mai în glumă, mai în serios, am încercat să aflăm care era casa primarului şi care era cea a şefului poliţiei). În plus, doar vreo alte cincisprezece maşini au trecut pe lângă autobuzul nostru (în aproape două ore) majoritatea având numere de înmatriculare guvernamentale.

Dar, într-o săptămână cât am stat printre cubanezi (plus scormonind prin experienţele celorlalte vizite din trecut) am remarcat că aceştia, deşi nu au multe si muncesc pe un salariu mediu de 20-25 dolari pe lună, nu se prea plâng de nimic; atâta ştiu, atâta trăiesc şi o fac din plin, cu bucurie în ochi şi spirit, cu un imens respect pentru familie. Şocul pentru mine (când am văzut toate acestea) nu a fost foarte mare; m-am născut în România şi știu că şi acum, în 2012, sunt oameni şi copii în comunele sau satele româneşti care trăiesc la fel ca aceşti cubanezi, poate şi acum unele blocuri din Bucureşti seamănă izbitor cu cele văzute în Remedios. Dar pentru ceilalţi turişti (majoritatea canadieni, pentru că americanilor le este interzisă intrarea în Cuba) şocul era enorm. Pentru câteva minute am închis ochii şi am spus o rugăciune pentru toţi acei cubanezi pe care îi vedeam din confortul unui autobuz dotat cu aer condiţionat, autobuz ce ne ducea către un resort (hotel) de cinci stele. Şi mi-am amintit, din nou, cât de norocoasă sunt să trăiesc unde trăiesc şi să am luxul libertăţii de mişcare, opinie, exprimare. Ultima jumătate de oră am petrecut-o pe o autostradă construită chiar “prin mijlocul oceanului Atlantic” (drumul principal este legat prin poduri de mici insuliţe). O imagine unică, superbă.

La mare, la soare…

Din momentul în care am păşit în resortul Memories Azul, decorul trist s-a schimbat, muzica cubaneză antrenantă ne-a încins simţurile, dansatoarele superbe (care ne-au întâmpinat cu urale şi unduiri exotice) s-au amestecat cu bucuria noastră şi paharele cu şampanie oferite în semn de bun-venit ne-au făcut să trecem mai repede peste imaginile văzute pe drum. Aşadar, să înceapă vacanţa!

Săptămână petrecută în Memories Azul, Cayo Santa Maria, Santa Clara, Cuba a fost minunată. Resortul este extraordinar de mare, curat şi foarte aerisit. Nici n-ai fi zis că hotelul, dotările şi împrejurimile se aflau în aceeaşi ţară văzută mai devreme din autobuz. Camerele erau spaţioase şi curate, cu balcoane care se închideau ermetic şi uşi cu chei electronice care funcţionau. Aerul condiţionat a făcut faţă cu brio căldurii de-acolo, însă nu şi umezelii care n-a ieşit din aer, din hainele, pielea şi părul meu o întreagă săptămână. Piscinele imense şi curate au fost un deliciu pentru noi şi copila noastră, însă vedeta incontestabilă a fost plaja. Şi marea. Nu am văzut niciodată o nuanţă de turcoaz atât de clară şi superbă cum avea apa mării sau o plajă cu un nisip atât de alb şi fin. Mii de peşti de toate felurile şi culorile au înotat la picioarele noastre tot timpul şi veneau până aproape de mal dacă îi ademeneai cu o bucăţică de pâine sau banană. O imagine de neuitat! Plaja lungă, amenajată, care se întindea pe kilometri întregi, apa caldă şi catifelată, cerul de un albastru ireal mi-au reamintit că există viaţă şi dincolo de laptop, iPhone, birou şi maşina fără de care nu mă mai deplasez nici 5 minute mai încolo. Mâncarea la bufetul general sau la restaurantele “à la carte” a fost foarte gustoasă şi servită impecabil, hamburgerii şi pizza oferite nonstop pe plajă sau la mini-restaurantele deschise peste noapte au fost delicioase.

Entertainment-ul de noapte a constat în prezentări de modă, programe artistice, show-uri, muzică, spectacole de dans, disco, bowling etc, iar cel pentru copii a fost de excepţie. Funcţionarii hotelului, ospătarii, cameristele, managerii resortului, cu toţii, au fost minunaţi. Nu am simţit niciodată că ne ofereau serviciile contra bacşişului. Aveau o dispoziţie bună tot timpul şi te ajutau fără să clipească, cu zâmbetul pe buze şi mergând chiar dincolo de responsabilităţile lor ca să te mulţumească. Energia emanată de ei mi-a bucurat sufletul.

Reînnoirea jurămintelor

Acum cinci ani, când m-am căsătorit, împreună cu soţul meu am făcut un pact: ca la fiecare cinci ani de căsnicie să ne bucurăm inimile cu reînnoirea jurămintelor. Şi nu pentru că vom uita vreodată de ce ne-am căsătorit sau de ce suntem împreună, ci pentru că… ne plac poveştile personale fericite. Pentru că ne place să ne celebrăm dragostea în fiecare zi, dar o dată la cinci ani ne jucăm cu adevărat, din nou, ca-n basme, de-a “Regina, Prinţul şi Prinţesa” (cum spune fetiţa noastră). De ceremonia noastră de reînnoire a jurămintelor (cu ocazia împlinirii primului nostru cincinal marital), dar şi de sejur (cameră de hotel demnă de o luna de miere, mic dejun la pat etc.) s-a ocupat Diana Hernandez Sanchez, managerul “Relaţii cu Publicul” din acest resort, o doamnă admirabilă care a încercat din răsputeri, (şi a reuşit din plin!) să facă din vacanţa şi ziua noastră specială un eveniment de neuitat. Organizatorii, începând cu Sunwing Vacations şi Emma de la Memories Weddings, continuând cu Diana, managerul “Relaţii cu Publicul” din Cayo Santa Maria, terminând cu ospătarii, cameristele, muzicienii, interpreţii de muzică, funcţionarii care ne-au înconjurat şi ne-au dăruit serviciile lor minunate, toţi au contribuit în egală măsură la succesul evenimentului nostru. Le-am mulţumit acolo şi o mai facem şi acum, pentru că o merită din plin!

Ceremonia a fost frumoasă, simplă, fără artificii şi poze forţate, fără mobilizări de forţe majore; doar noi, copila noastră, o parte din familie şi câţiva prieteni. Totul a curs lin, dar cu un ecou puternic în inimile noastre. Am avut oameni frumoşi lângă noi, veselie şi umor, muzica locului, multă iubire, soare, mare, ce altceva ne mai puteam dori? Şi am chemat cu bucurie şi culoarea roz la aniversare, prin care am celebrat, de fapt, miracolul roz din vieţile noastre, fetiţa noastră. Am schimbat inele încrustate cu numele noastre şi ne-am promis, din nou, să ne iubim, să ne respectăm, să ne înţelegem limitele, să ne respectăm spaţiile personale, să ne creştem copila în armonie şi iubire. Reînnoirea jurămintelor ne-a demonstrat, încă o dată, că în doi, cu înţelegere, cu iubire, cu degete împletite şi mâini unite, totul este posibil. În primii cinci ani de căsnicie am aprofundat faptul că fericirea e mereu în noi înşine, nu în locuri sau în lucruri. Şi asta îmi doresc să nu uit niciodată si să vă dăruiască acest mare şi bun Univers tuturor!

Cât despre noi, probabil ne vom mai întoarce în Santa Clara, Cuba. Pentru că am lăsat acolo o parte din inimile noastre!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *