Cu Scarlett Johansson despre maternitate, monogamie și roluri de super-eroină letală

Scarlett Johansson în ”Lost in Translation”

Secvența de deschidere a filmului Lost in Translation, în regia Sofiei Coppola, film apărut în 2003, despre două personalități în derivă, doi americani epuizați care se întîlnesc în Tokyo, o arată pe Scarlett Johansson, întinsă pe pat, filmată îndelung din spate, îmbrăcată sumar într-o lenjerie roz aproape transparentă, în timp ce se uită spre o fereastră cu perdelele trase. Johansson o joacă pe Charlotte, o proaspăt absolventă de colegiu, care se plînge, într-un hotel luxos din Japonia, de traiectoria vieții ei. Actrița avea doar 17 ani cînd a obținut acest rol.

Deși lucra în domeniu de mai bine de 10 ani, performanța ei actoricească, silențioasă în mod deliberat, a transformat-o peste noapte, într-una din cele mai rîvnite actrițe de la Hollywood. La 14 ani de la debutul filmului Lost in Translation, ea a servit ca muză pentru regizori, inclusiv pentru Woody Alles și frații Coen și a sprijinit marile francize comerciale gen Captain America și The Avengers (Răzbunătorii).

Alegerile ei actoricești au fost pe cît de vaste, pe atît de variate, un amestec de blockbustere și experimente independente de artă: un sistem de operare pe calculator în filmul lui Spike Jonze Her (Ea) – un rol căruia i-a dat viață folosind doar vocea ei semi-răgușită și computerizată – , o servitoare din secolul 17, cea care i-a servit ca model pictorului Johannes Vermeer pentru tabloul său Girl With a Pearl Earring (Fata cu cercel de perlă), sau prietena unui dependent de pornografie în Don Jon.

Hollywood are o relație foarte ciudată cu anumite energii languroase, iar Johansson este deseori comparată cu Marilyn Monroe, și pe bună dreptate. Trupul ei pare să fie deasupra tuturor celorlalte calități ale ei. Dar Johansson este plictisită de discuțiile despre fizicul ei și, în timp ce Monroe nu a fost niciodată capabilă să se bucure de propria ei sexualitate, Johansson este remarcabil de stăpînă pe sine. Să o întrebi despre aspectul ei fizic, înseamnă să fii martor la dezinteresul ei crescînd.

În ultimul deceniu, a ales de asemenea, roluri precum cel al unui alien fără nume care ucidea oameni în filmul lui Jonathan Glazer Under the Skin (Sub piele); o văduvă neagră, un super-păianjen nemilos, în seria the Avengers (Răzbunătorii); o cărăușă de droguri care se transformă în super-femeie în filmul lui Luc Besson Lucy — în care sexualitatea ei devine armă letală. Bărbații o subestimează și sunt pedepsiți din cauza asta. Exact ce-mi place.

Ultimul său rol, Generalul Motoko Kusanagi, este o adaptare a foiletonului Ghost in the Shell, filmul de desene manga al lui Mamoru Oshii, apărut în 1995. În versiunea lui Oshii, Generalul este japonez, astfel că, atunci cînd a fost anunțată Johansson ca actriță în acest rol, criticii au început imediat să vocifereze.

Johansson s-a născut în New York City, în 1984, dintr-o mamă evreică din Bronx și un tată danez, și în timp ce ea ia rapid cunoștință cu problema diversității la Hollywood, speră ca filmul, regizat de Rupert Sanders și filmat în Noua Zeelandă și Hong Kong, va răspunde la orice întrebare legată de originile Generalului.

Amanda Petrusich de la The New Yorker (cea care i-a luat acest interviu) a cunoscut-o pentru prima dată pe Johansson într-un studio foto întunecos din partea de vest a Mahattanului. La două săptămîni după discuția lor inițială, Johansson avea să vorbească la Marșul Femeilor din Washington, exprimîndu-și ferm poziția și sprijinul pentru dreptul de reproducere al femeilor.

La un moment dat, s-a adresat direct președintelui spunînd că fata ei ”ar putea să nu aibă dreptul de a face alegeri asupra corpului și viitorului ei, așa cum are privilegiul să facă fata dv. Ivanka.”

Dar în acea după-amiază vijelioasă, la doar cîteva zile depărtare de Noul An, scriitoarea și ”subiectul” ei, și-au găsit o canapea de piele, și-au comandat un platou de prăjituri de ciocolată și au vorbit despre copilăria lui Johansson, despre cariera ei și noua ei postură de mamă – are o fetiță de patru ani, cu directorul de publicitate, francezul Romain Dauriac. (S-au căsătorit în 2014, după trei ani de la sfîrșitul scurtei și mult prea-vizibilei căsnicii a lui Johansson cu actorul Ryan Reynolds.) “Este sinceră, amuzantă și deschisă, un fel de fată dură din New York),” spune Petrusich. “De asemenea, este profund dezinteresată de fleacuri. Vorbind cu ea, ai acea senzație că dacă nu ești pregătită să intri în subiecte grele, își va pierde interesul. Mi-am dat seama imediat că Sofia Coppola i-a distribuit rolul din Lost in Translation pentru a face contrast cu spumoasa starletă blondă, Anna Faris. Scarlett este o persoană profundă și contemplativă — cu o privire care te atrage, chiar dacă îți dă comanda să ții pasul cu ea.”

PLAYBOY: Te-ai născut și ai crescut în New York. Cum a fost să crești aici ?

JOHANSSON: New York-ul era diferit pe atunci. Știu că asta mă face să par ca o bătrînică, dar orașul era mult mai accesibil. Grupul meu de prieteni era foarte divers. Veneam cu toții din medii socio-economice diferite, iar părinții noștri făceau lucrurile diferit. Unii părinți erau vînzători de droguri, alții lucrau în finanțe, și toți trăiam în aceeași comunitate.

În timp ce este încă cel mai grozav oraș din lume – sunt subiectivă – cred că simțeau mai mulți oameni că e totul posibil pentru ei. Era un magazin de piele jos în West Village, care fusese acolo dintotdeauna. Am fost acolo acum cîteva luni, iar tipul care făcea sandale din 1967 se lupta cu proprietarul lui ca să rămînă în acel loc, pentru că avea o chirie de sine-stătătoare. Magazinul acum nu mai există. În următorii doi ani probabil se va construi o clădire corporativă de afaceri. Este trist, pentru că aici poți lua pulsul inimii New York-ului. Asta conduce orașul și face ca lucrurile să meargă.

PLAYBOY: Aproape toți cei pe care-i cunosc și au crescut în New York au această calitate specială — nu numai că sunt expuși la toți acești artiști diferiți care lucrează în jurul tău, dar inevitabil, sunt expuși și la toate aceste diferite feluri de a fi, de a trăi și de a percepe lumea.

JOHANSSON: Dar poți fi tu însuți aici, sau orice versiune a ta vrei să fii. Asta nu e posibil în alte locuri. Îmi place ideea de a-mi crește fiica aici. Probabil că este expusă la multe lucruri numai mergând la locul de joacă decît orice alt copil de vârsta ei care crește în alte părți.

PLAYBOY: Crezi că maternitatea te-a schimbat ?

JOHANSSON: Oh, m-a schimbat, da. Dacă mă gîndesc numai la perioada cînd am fost gravidă și am dat viață, totul a fost extrem de profund. De asemenea, am renunțat la ideea că atunci cînd e vorba de bebeluși, și în special infanții și copiii mici de doi ani, trebuie să lași baltă așteptările pe care le ai și să preiei controlul situației, ghidat de instinctele pe care le ai. Desigur, fiind mamă, trebuie să iei tot timpul decizii care afectează această micuță persoană complet dependentă de tine, dar trebuie să ai încredere și în experiența ta, iar asta este de-a dreptul eliberator. Pentru mine, este cel mai bun lucru care s-a întîmplat. Vreodată. Cineva mi-a descris acest subiect astfel: ”inima ta, practic, crește în cealaltă cameră, unde e copilul.” Cred că este adevărat.

Capacitatea ta de a iubi pe cineva, cel puțin din experiența mea, crește și se adîncește într-un alt spațiu. Cred că mi-a fost teamă că viața se va schimba și s-a schimbat. Se schimbă într-un mod dramatic. Dar, din multe puncte de vedere, mă simt mai mult eu însămi acum decît am fost vreodată.

PLAYBOY: E un mod foarte frumos de a vorbi despre asta.

JOHANSSON: Am înțeles acum importanța propriei mele fericiri mai mult decît am înțeles-o vreodată. Pentru că vezi cît de tare îl afectează pe celălalt dacă nu ești, și îți zici ”dacă nu sunt fericită, atunci nu pot merge pe vîrfuri pentru această persoană”.

PLAYBOY: Această întrebare este pusă neîncetat femeilor, rar sunt întrebați tații care muncesc, dar crezi că a fi părinte a schimbat felul în care îți privești munca?

JOHANSSON: Cu siguranță că vreau să lucrez în continuare. E doar o latură practică a vieții. Sunt, din fericire, într-o etapă a carierei mele, după 20 de ani, în care pot dicta puțin. Probabil că va fi mai dificil pe măsură ce fetița mea crește. Dar odată ce va fi la școală și viața ei se va stabili într-un singur loc, lucrurile se vor echilibra. Este o încercare grea pentru mulți oameni pentru că existăm în această ciudată industrie nomadă unde aproape toată lumea din echipă are familie, și este foarte greu. Este greu și într-o relație, este greu pentru partenerul tău, pentru copii, pentru familie, în general, și pentru prieteni.

PLAYBOY: A fost asta o provocare pentru tine ?

JOHANSSON: Cînd lucram la Ghost in the Shell, eram în Noua Zeelandă cu fiica noastră de numai șase luni. A fost foarte greu. Distanța și rolul destul de solicitant pe care l-am avut au îngreunat lucrurile pentru mine. A fost un film cu buget mare și cu multe lucruri care s-au întîmplat pe platoul de filmare. Mi-am petrecut cam fiecare zi luptîndu-mă cu oamenii, dar luptîndu-mă și cu mine. Mă luptam cu personajul. Mi-amintesc că l-am întrebat de cîteva ori pe Rupert Sanders : ”Chiar nu i se poate întîmpla nimic bun acestui personaj? Nu poate să aibă un moment grozav ?” Răspunsul este nu.

Spoiler alert: Este o călătorie întunecată pentru această persoană, sau cyborg sau robot sau ce e.

PLAYBOY: Au existat anumite controverse în ceea ce privește distribuția ta în rolul Generalului. Tipa e un personaj pe care multă lume a presupus că va fi japonez și de aceea se așeptau să fie jucată de o actriță japoneză.

Te-au supărat astfel de comentarii ?

JOHANSSON: Foarte mult. Cred că discuțiile despre diversitate la Hollywood sunt foarte importante și cred că trebuie să le avem. Personajul meu trece prin experiența unică de a fi o persoană al cărei creier uman a fost pus în ceea ce am numi un corp sintetic de robot. Cred că am considerat dintotdeauna că acest personaj este unul universal, în sensul că nu are identitate, iar ideea poveștii este tocmai asta: că este în căutarea unei identități. Cred că orice întrebări sau probleme ar avea oamenii despre distribuția mea în acest film, vor primi răspunsul urmărind filmul. Este foarte greu de explicat, pentru că nu ai văzut încă filmul și este o parte despre care nu vreau să vorbesc, din cauză că este un punct de cotitură în film, dar care cred că răspunde la întrebarea cine sunt, cine am fost și care este adevărata mea identitate și nu are legătură cum arată personajul meu sau cum mă văd alții.

PLAYBOY: Pe un plan mult mai personal, există de asemenea provocarea de a dispărea în alt personaj, sau de a dispărea chiar în proiectul în sine și să te deconectezi de oamenii din jurul tău. Nu este o povară care poate fi împărtășită.

JOHANSSON: Sigur că nu, pentru că de cele mai multe ori, nici măcar nu știi de unde provine. Dar asta face parte din frumusețea profesiei pe care o am. Sunt din ce în ce mai curioasă să aflu și îndrăznesc mai mult să explorez în ultima vreme, sunt acele mici spații ciudate din noi, aceste mici colțuri și crăpături, lucruri care, la un moment dat, păreau prea jenante să le aflu sau să le încerc. Cînd îți dai seama de libertatea pe care o simți atunci cînd deblochezi ceva în tine și poți deveni chiar ciudat, fără probleme, și apoi să ocupi mai mult spațiu din punct de vedere emoțional și să te retragi – ei bine, dacă poți face asta într-o singură interpretare actoricească, este o experiență transformatoare.

PLAYBOY: Să vorbim despre familia ta. Tatăl tău este danez, iar mama ta este din Bronx. Ce fel de părinți sunt?

JOHANSSON: După ce au avut doi copii și încercînd să-l facă pe al treilea au primit la pachet încă doi – am un frate geamăn, și suntem mezinii – cred că au renunțat la orice carte de reguli pe care o urmăreau, dacă au avut una. Și probabil că e normal asta. Cînd ajungi la cei mai mici dintre copiii tăi ești mult mai relaxat, te îngrijorezi pentru mai puține lucruri, ești mult mai confortabil ca părinte. Cred că eu și fratele meu am beneficiat de asta într-un fel în care ceilalți dinaintea noastră nu au avut parte. Mama s-a mutat în California și a fost cam departe de noi, iar tata a fost consumat de responsabilitatea de a sta cu noi acasă și de tot ce trebuia să facă pentru a ne satisface nevoile. Părinții mei s-au luptat dintotdeauna cu problemele financiare, deci asta a fost o mare povară pentru tata. Cînd am împlinit 13 ani, practic, eu și fratele meu ne-am crescut unul pe altul. Încă mai locuiam acasă și mergeam la școală și chestii din astea, dar munceam, și New Yorkul este – eram mereu afară și hoinăream și așa că am intrat destul de repede în tot felul de belele. Nu prea multe, din fericire. M-am auto-disciplinat, dar probabil că aș fi mers mult mai departe dacă nu aș fi avut ceva care să mă ghideze.

PLAYBOY: Ce crezi că a fost? Munca?

Scarlet cu mama ei

JOHANSSON: Da. Am avut o bună etică a muncii. Am avut propriul meu simț de autoconservare, și astfel am reușit să o duc pînă la absolvire, găsindu-mi locul în lume cînd am împlinit 18 ani.

PLAYBOY: Dar ce ne poți spune despre întîlnirile de la vîrsta aceea? E ceva ce știi acum și ți-ai fi dorit să știi la începutul primilor 20 de ani ai tăi ?

JOHANSSON: Nu m-am întîlnit cu nimeni, așa că sunt cea mai nepotrivită persoană care ar putea da sfaturi. Am fost însă o dată la o întîlnire aranjată, iar cînd am ajuns tipul luase deja un pahar de tequilla în ochi. Nici măcar nu știam că poate fi posibil așa ceva. Ce întorsătură! Nu aș mai vrea să fiu înapoi, în primii mei 20 de ani, deși am făcut multe lucruri amuzante. Mi-aș dori să fi știut că totul se schimbă și că nimic nu este pentru totdeauna – cu excepția morții. Probabil că asta ar fi eliberat mult spațiu în creierul meu.

PLAYBOY: Ce profesie avea tatăl tău?

JOHANSSON: Tata era arhitect.

PLAYBOY: Și mama ta?

JOHANSSON: Mama a început să aibă grijă de cariera mea, cam de pe cînd aveam 8 sau 9 ani. A fost ca un fel de supraveghetoare a ceea ce se întîmpla, înainte de asta, dar a început cu adevărat să fie impresarul meu cînd eram în jurul acestei vârste, sau poate cînd eram ceva mai mare, cam la 12 ani. A făcut asta pînă cînd am încetat să mai lucrez cu ea, cînd eram pe la începutul celor 20 de ani ai mei. Mama mea este foarte ambițioasă și, de asemenea, e bună să facă mai multe lucruri odată. Are o mare vitalitate. Sunt sigură că pe ea am moștenit-o. Tatăl meu este mai mult… nu știu, mai mult un visător. Este o persoană foarte creativă, dar uneori cred că se auto-limitează. În timp ce mama a avut mereu o privire de ansamblu și probabil că am moștenit asta de la ea.

PLAYBOY: Cum se autolimita?

JOHANSSON: Cred că nu avea prea multă încredere în el. Avusese o relație complicată cu tatăl lui. Chiar dacă putea să aibă vise mari, nu a avut niciodată încredere să-și depășească limitele. Pe cînd mama, în timp ce eram în perioada de creștere, îmi spunea mereu – de fapt, ne spunea tuturor – că dacă dorim ceva trebuie să mergem și să luăm acel lucru, pentru că nimeni altcineva nu o va face pentru noi. Asta chiar s-a lipit de mine. Deși cred că sunt un pic mai iertătoare. Probabil că lucrez mai bine în echipă decît o făcea ea și apreciez mai bine spiritul de colaborare. Cred că acest lucru se datorează faptului că lucrez în producții mari de atîta timp și pot vedea cum se îmbină lucrurile în echipă și cît de important este să ai o morală sănătoasă într-un grup de oameni într-un cadru profesional. Sunt ambițioasă, cred. Dacă văd ceva de departe și îl vreau, voi alerga după acel lucru.

PLAYBOY: Cred că e ceva avantajos în a reuși pe propriile puteri ca artist la o vîrstă destul de fragedă, pentru că există mereu o încredere în forțele proprii pe care o avem cu toții atunci cînd suntem copii și care dispare pe măsură ce înaintăm în vîrstă.

JOHANSSON: Da, cred că e interesant. Mergi la liceu, apoi mergi la facultate, apoi o absolvi și îți spui: ”Ei bine, nu vreau să fac asta”. Apoi ajungi ucenic sau junior sau internship pe undeva și nu prea e ceea ce vrei să faci. Nu ai nicio experiență de muncă. Nu ai avut timp să fii în vreun domeniu. Apoi te întoci în școală ca să absolvi altceva, pentru că îți dai seama că ai nevoie de un master ca să faci orice ai decis să faci, și apoi, știi tu, oamenii se căsătoresc și fac copii, iar viața o ia pe alt drum. Cred că atunci cînd lucrezi de la o vîrstă fragedă, ai timp să te perfecționezi. Îți perfecționezi construcția, apoi dai drumul navei pe apă. Tai surplusul din viață mai devreme și ești mult mai concentrat pe ceea ce te duce mai departe.

PLAYBOY: Este un dar să știi din timp ce vrei să faci.

JOHANSSON: E adevărat. Altfel, vei fi sufocat de atîtea posibilități care se ivesc. Da, cred că asta se întîmplă. Totul este posibil, mai ales în această țară. Suntem atît de răsfățați în felul ăsta, uneori din prea mult posibil oamenii se pot panica. Nu vor să eșueze în nimic și atunci se opresc.

Se opresc din a deveni.

PLAYBOY: Asta este o idee atît de americană! Frica de eșec. Dorim succesul mai mult decît orice altceva. Nu avem puterea de a admite vina, eșecul sau incertitudinea.

JOHANSSON: Cred că va fi foarte evident că un lider nu va putea avea succes dacă nu are acest lucru: dacă nu are capacitatea de a fi vulnerabil, curios, plin de compasiune, dacă nu are acest gen de smerenie. Nu cred că poți conduce în orice domeniu, dacă nu ai aceste calități. Asta cred că face parte din a fi lider: capacitatea de a învăța din greșeli și de a avea compasiune pentru cel de lîngă tine.

PLAYBOY: Ai făcut campanie pentru Barack Obama de două ori și ai susținut-o pe Hillary Clinton la ultimele alegeri. Cum te-ai descurcat cu evenimentele recente ?

JOHANSSON: Știi, e amuzant. Am luat cina cu Woody Allen chiar înainte de alegeri, era prin noiembrie. Amîndoi aveam o atitudine de genul: ”Ok, alegerile. Ăsta era subiectul nostru înainte de a intra în profunzime despre sensul vieții. Și am spus : “Te rog să nu-mi spui că ești unul din acei oameni care îmi va spune: Ți-am spus eu. Te rog să nu-mi spui asta.” Și el mi-a spus : ”Sincer, sunt șocat. Am crezut că nu va cîștiga nici măcar un stat.” Și m-am gîndit, ei bine, dacă Woody simte așa, asta mă face să mă simt mai bine că sunt și eu o ignorantă, pentru că și pentru mine a fost un șoc total. A fost o experiență ciudată să merg la vot. Am luat copilul cu mine și am zis: ”Copile, avem o femeie-președinte, ceea ce e destul de emoționant. Și e Hillary Clinton, și asta e, de asemenea, foarte mișto.” Apoi m-am urcat în avionul de Hong Kong, care însemna un zbor de 16 ore. Am băut două pahare de vin și am adormit. M-am trezit 10 ore mai tîrziu, iar stewardesa mi-a zis: ”Îmi cer scuze, doamnă, ați dori să știți rezultatul alegerilor?” M-am uitat la ea și i-am spus: ”Ei bine, cred că-l știu. Dar dă-mi veștile. Care sunt ? Cred că știu: este Clinton.” Iar ea mi-a spus: ”Nu, de fapt, este Trump.” M-am gîndit că sunt într-un episod din Twilight Zone.

PLAYBOY: Ai crezut că glumește.

JOHANSSON: Eram în aer la aproximativ 10000 de m înălțime. Cabina era întunecată, fratele meu adormise și l-am bătut pe umăr. El a fost organizator de teren pentru Obama. E foarte implicat politic. I-am spus: ”Hunter, trezește-te”. ”Ce este?” m-a întrebat el. I-am zis: “A cîștigat Trump.” Iar el mi-a zis: ”Nu, nu se poate”. Doamne, s-a îmbătat atît de tare pînă am aterizat în Hong Kong… În această dimineață, ascultam NPR (radioul public național), și încă am momente cînd mă lovește greutatea acelei vești.

PLAYBOY: Povestește-mi despre experiența ta la Marșul femeilor din Washington.

JOHANSSON: După cum știi, nu sunt genul care să se confeseze, dar am simțit atunci că trebuie să spun ceea ce am de spus. A fost o experiență extraordinară. Și paradoxală, cred. Întotdeauna am luat planificarea parentală ca pe ceva de la sine înțeles. Așa ar trebui să și fie, nu? Vorbim despre normalizarea unui lucru care prin definiție e normal: accesibilitatea la sănătatea și îngrijirea femeilor. Toată lumea care are vagin are nevoie de asta. De ce trebuie să avem astfel de discuții la atîția ani distanță de la ”eliberarea” femeilor ? Am terminat cu asta.

PLAYBOY: Există anumite lucruri pe care le faci doar pentru a-ți controla sentimentele de lipsă de speranță sau frică?

JOHANSSON: Ei bine, un lucru e sigur — nu poți fi niciodată mulțumit. Cred că este greu pentru că oamenii au fost inactivi atît de mult timp, și nu avem o carte de reguli. Nu că aș susține asta, dar dacă ar exista un fel de serviciu obligatoriu, acela cred că ar trebui să fie un climat politic diferit. Oamenii ar fi mult mai proactivi. Nu doar ar avea opinii, ci ar fi proactivi. E greu să mobilizezi oamenii cînd ei nu simt nevoia să facă asta – adică, uită-te la alegerile trecute: nu a votat nimeni. A fost un record de participare redusă. Învinovățesc și mass media pentru asta. Rezultatele alegerilor anticipate ar trebui interzise. Cred că oamenii s-au mulțumit cu asta. Și-au zis ceva de genul: ”Cui îi pasă?”

PLAYBOY: Asta mă face să fac o paralelă cu muzica. Ai fost și cîntăreață și actriță și ai avut două albume. În 2008 ai scos pe piață Anywhere I Lay My Head, o colecție de coveruri după cîntecele lui Tom Waits. Pe măsură ce vorbim despre America, se pare că Waits este una dintre cele mai reprezentative voci — în înregistrările lui a devenit întruchiparea vitală, plăcută și interesantă a acestor locuri. Povestește-mi despre relația ta cu munca lui.

JOHANSSON: Este un adevărat poet. Și este acel gen de artist, a cărui exprimare de sine ne lasă loc pentru reflecție. Rhino a venit la mine să facem un album. Acum, pe bune, cine are șansa asta? A fost minunat. A fost copleșitor. Mă gîndeam, poate facem ceva clasic, poate voi cînta cîntecele lui Cole Porter. Apoi m-am gîndit că aș vrea să fac și eu genul de duet pe care Tom Waits îl face cu Bette Midler numit “I Never Talk to Strangers.” (”Nu vorbesc niciodată cu străinii”) Apoi mi-a venit ideea că aș putea să reinventez cîntecele lui Tom Waits și să văd unde mă duce asta.

Am încercat să fac asta cu diferiți producători și, pur și simplu, n-a mers. Apoi am devenit foarte încrezătoare în Dave Sitek, de la tv la radio. A avut ideea aceasta de voce metalizată-erotică-siropoasă pentru album și am mers pe ideea lui. Întîlnirea cu Dave a fost una din acele experiențe care-ți schimbă viața, pentru că a devenit o figură importantă în viața mea. Și să merg în Louisiana să-l înregistrez a fost o experiență epică. Mă îndrăgosteam de primul meu soț pe atunci. A fost o perioadă foarte romantică și cu adevărat eliberatoare. A fost minunat.

PLAYBOY: Asta a sunat incredibil.

JOHANSSON: A fost minunat.

PLAYBOY: Tu și Dave ați fost în mașină și ați condus din California pînă în Louisiana.

JOHANSSON: Da, a fost o nebunie, pentru că nu ne cunoșteam deloc și ne-am dat seama că așa ne vom cunoaște mai bine în această călătorie. Cred că am și condus.

PLAYBOY: A fost o miză foarte mare!

JOHANSSON: Mi-aduc aminte că l-am luat din Silver Lake și avea 7 țigări în fiecare mînă, o ceașcă de cafea neagră și o grămadă de instrumente de care nu auzisem niciodată, le-am încărcat pe toate în mașină și am plecat. Am condus prin deșert și am fumat tot felul de ierburi ciudate. Ne-am așezat pe capota mașinii și am urmărit apusul.

PLAYBOY: L-ai menționat pe Waits ca fiind unul dintre cei mai mari poeți ai noștri. Ai fost încîntată cînd Bob Dylan a cîștigat premiul Nobel pentru literatură ?

JOHANSSON: Da, a fost super. Mi-a plăcut că nu prea a făcut caz de asta. E atît de potrivit pentru Dylan. Dylan este cineva pe care-l poți reasculta în perioade diferite ale vieții, iar cîntecele lui înseamnă de fiecare dată ceva pentru fiecare etapă a vieții. Este un artist și un poet minunat și un magician misterios.

PLAYBOY: Ai jucat într-unul din videoclipurile lui muzicale.

JOHANSSON: Prietenului meu Bennett Miller i s-a cerut să regizeze unul din videoclipurile lui. Trebuia să filmez cu Dylan, dar el nu a vrut să apară, așa că am făcut ce am știut mai bine. Doi ani mai tîrziu, am fost să-l văd pe Dylan pentru prima oară. L-am văzut în spatele scenei și mi-a zis ceva de genul : “Oh da, mulțumesc pentru videoclipul pe care l-ai făcut.” M-așteptam să fi venit la noi după ce am terminat videoclipul, să fi auzit de el, dar nu, deloc. Doar și-a amintit atunci în trecere, ”Oh, da, ai făcut videoclipul ăla pentru mine”. A fost plăcerea mea, dle Dylan.

Prietenul meu mi-a spus o poveste isterică despre cum un prieten de-al lor, un producător muzical, i-a spus: ”Aduc un prieten la cină” și era Dylan. A fost o nebunie. Dylan avea un hanorac cu glugă și își trăsese șiretul astfel încît să i se vadă doar ochii și nasul. Și a stat toată cina așa. Își tot trăgea gluga în jos ca să-și bage mîncare cu furculița în gură.

PLAYBOY: Dumnezeu să-l binecuvînteze ! Al doilea album al tău, Break Up, a fost o colaborare cu Pete Yorn, care a spus că a fost inspirat de înregistrările lui Serge Gainsbourg cu Brigitte Bardot. Este duetul un format care te atrage?

Jim Wright și Scarlet

JOHANSSON: Da, duetele sunt nemaipomenite. Cînd eram copil îi ascultam pe Louis Armstrong, Ella Fitzgerald, Dean Martin cîntînd cu diferiți artiști, Andrews Sisters. Cred că cel mai mult îmi place să aud cum sună împreună o voce de bărbat și de femeie. Pete m-a întrebat “Hei, vrei să faci un album?” Cred că era într-o perioadă întunecată a vieții lui sau de tranziție și avea visul ăsta să facem un album împreună. Mi-a trimis un mesaj cînd a ieșit din febra visului său și așa am decis să facem albumul.

PLAYBOY: Albumul chiar are o calitate de vis – este foarte dureros. Îți amintești visele tale?

JOHANSSON: Mi le amintesc, da.

PLAYBOY: Ai avut recent vise pline de anxietate?

JOHANSSON: Am numai vise pline de anxietate! I-am spus asta mamei o dată și a plîns. Am multe vise despre case – case vechi, frumoase, antice, cu grădini imense și viță de vie care atîrnă. Odată am avut șansa să locuiesc într-una, dar am vîndut-o. În fine. Sunt sigură că factura de încălzire era scandaloasă.

PLAYBOY: Cred că din procesul de îmbătrînire face parte și ideea că nu știm atît de multe despre noi înșine și s-ar putea să nici nu aflăm vreodată. Visele sunt calea cea mai rapidă de a pătrunde în subconștientul nostru vast și ciudat, pe care altfel nu l-am putea accesa.

JOHANSSON: E adevărat. Desigur, ai toate aceste bariere care te-au oprit. Cred totuși că este o problemă de supraviețuire să treci într-o nouă zi și să-ți amintești parțial visele pe care le-ai avut. Cred că examinarea viselor tale te ajută într-adevăr să fii mai prezent/ă în viața reală, pentru că atunci știi mai bine ce se întîmplă cu tine.

PLAYBOY: Din cînd în cînd cineva îți va face un mare serviciu spunîndu-ți ceva revelator despre tine și, desigur, îți vine să spui: ”Du-te naibii, nu mă cunoști.” Dar apoi te duci acasă și te gîndești la asta și îți spui: ”Dumnezeule, are dreptate”.

JOHANSSON: Ascultam acele speechuri de la TED Talk despre relații și cel care vorbea spunea că atunci cînd începi o relație nouă prietenii și familia îți spun: ”Nu, uite un semnal de alarmă. Persoana asta nu e pentru tine.” De ce oare ignorăm aceste persoane care te cunosc atît de bine în acele momente în care noi nu ne cunoaștem așa de bine? Apoi ne distanțăm de ele pentru că ne e rușine sau mă rog… Este interesant că uneori ai nevoie de un prieten bun care să-ți spună că nu ești în apele tale. Sau că văd ceva în fața ta care nu îți face bine sau nu ți se potrivește cu persoana care ești. Nu știu. Este poate mai simplu să spui ”Nu, nu vreau să aud asta”.

PLAYBOY: Ei bine, dragostea este la început ca o otravă. Ești puțin dus cu pluta.

JOHANSSON: Desigur.

PLAYBOY: Nimeni nu-ți poate spune nimic.

JOHANSSON: Și partea creierului tău care ar trebui să funcționeze este o parte disfuncțională acum. Nu e partea rațională a creierului tău. Este partea dependentă a creierului tău care o ia razna cînd ai aceste prime sentimente ale dragostei, și e atît de bine.

PLAYBOY: Ai spus că nu ești sigură că noi, oamenii, nu am fost construiți să fim monogami.

JOHANSSON: Ei bine, în fiecare cîștig este și o pierdere, am dreptate? Deci, este o pierdere. Trebuie să alegi o cale. Cred că ideea de căsătorie este foarte romantică. Este o idee frumoasă și punerea ei în practică poate fi un lucru foarte frumos. Dar nu cred că este natural să fii o persoană monogamă. S-ar putea să te fi angajat pentru asta, dar cred că este muncă multă. Foarte multă muncă. Și faptul că este atît de mult de lucru pentru atît de multă lume – pentru toată lumea – demonstrează că nu este un lucru natural. E ceva pentru care am un deosebit respect și am participat la asta, dar cred că este împotriva anumitor instincte, dacă privim puțin dincolo de asta.

PLAYBOY: Și, desigur, multe căsnicii nu funcționează.

JOHANSSON: Cred că mariajul implică o mulțime de oameni care nu au nimic de-a face cu relația voastră, pentru că este un contract juridic obligatoriu, care are o anumită greutate. A fi căsătorit este diferit de a nu fi căsătorit și oricine ți-ar spune că e la fel, minte. Căsătoria schimbă lucrurile. Am prieteni care au fost împreună timp de 10 ani și apoi au hotărît să se căsătorească. I-am întrebat la nunta lor, în ziua nunții sau chiar imediat după aceea, dacă s-a schimbat ceva. Și mereu se schimbă. Este o responsabilitate frumoasă, dar e o responsabilitate.

PLAYBOY: Te-ai căsătorit pentru a doua oară în 2014. Te-ai trezit a doua zi dimineață și te-ai simțit diferit ?

JOHANSSON: Da, bineînțeles. M-am simțit diferit. Aveam un bebeluș mic la acea vreme și dinamica familiei era diferită. Nu știu. Orice ar fi, faptul că nu poți descrie în cuvinte, te schimbă.

PLAYBOY: Și a fost diferit față de căsnicia ta dinainte?

JOHANSSON: Da, desigur. Aveam un copil deja și soțul meu venea din altă țară și devenea cetățean al acestei țări. A fost o tranziție uriașă pentru amîndoi, mai ales pentru el. Să se mute aici, să se angajeze pentru Statele Unite. Dar cred că soțul meu a îmbrățișat America, și New York în special, într-un mod cu adevărat plăcut. Seara trecută gătea chiftele, de exemplu. Nu eram acasă. Eram plecată și mi-a trimis o poză. Mi-a scris ceva de genul ”Sunt un newyorker și iubesc The Sopranos!” iar eu i-am răspuns: ”Dă-i bătaie, iubitule!”

PLAYBOY: Locuiți în New York acum, sau faceți naveta între New York și Paris?

JOHANSSON: Încă le combinăm. Slujba mea îmi cere să fiu peste tot, așa că nu mai știu unde locuiesc, dar cred că acum trebuie să ne stabilim undeva pentru că fata noastră are nevoie să fie într-un loc. În curînd va fi la școală. Timpul trece foarte repede.

PLAYBOY: Ce crezi că ai fi făcut, dacă nu ai fi fost actriță?

JOHANSSON: Dumnezeule, nu știu. Probabil aș fi ales un domeniu medical. Aș fi prins rădăcini altundeva. Sunt interesată de oameni.

PLAYBOY: Sunt niște domenii atît de diferite, dar ambele sunt legate de un anumit soi de intuiție.

JOHANSSON: Aș fi putut fi dermatolog. Mi-ar fi plăcut să fiu dermatolog. Este o profesie de vis. Toți prietenii mei mă întreabă : ”Ce crezi că e chestia asta ciudată de pe pielea mea?” Iar eu imediat : ”Ia să văd!” Dar nu cred că aș fi fost în stare să fac șapte ani de pregătire.

PLAYBOY: Nu sunt prea sigură că Hollywood-ul te-ar fi lăsat să pleci așa de ușor.

JOHANSSON: Oh, nu știu. Există mereu cineva care ar putea umple golul.

PLAYBOY: Am citit de curînd că ai fost cea mai bine plătită actriță în 2016.

JOHANSSON: Fac o mulțime de filme care au o audiență uriașă, iar asta aduce cu sine altele. Dar ultimii ani au fost niște ani foarte productivi.

PLAYBOY: Studiind cariera ta, există o combinație interesantă de filme independente, idiosincratice și apoi aceste francize de filme intens comercializate. Încerci să păstrezi aceste lucruri în echilibru ?

JOHANSSON: Am sperat întotdeauna să am acest echilibru și în cele din urmă am reușit să-l am. Mi-a plăcut ce a făcut Jon Favreau cu Iron Man, cum a lucrat cu actori ca Robert Downey, pe care-l iubesc de atîta timp. Nu sunt ceea ce s-ar numi un fan al benzilor desenate. Mi-au plăcut filmele cu Batman ale lui Tim Burton, dar nu este genul meu. Totuși Favreau pare să fi găsit acel echilibru despre care vorbești – un spirit creativ independent combinat cu bugetul unui film atît de ambițios. E ceva fără precedent. A fost un nou mod de a spune acea poveste. Și evident a ieșit bine, pentru că DC și studiouri precum Warner Bros au început să le producă. Uită-te la distribuția din Suicide Squad — pe Will Smith l-am mai văzut în blockbustere, dar să distribui pe cineva ca Jared Leto în rolul lui Joker? Cred că este o tendință cu adevărat binevenită.

PLAYBOY: Citești recenzii ale filmelor tale sau interviuri cu tine pe care le dai în reviste?

JOHANSSON: Da, fac asta. Citesc recenzii și interviuri. Nu caut punctele tari sau slabe ale recenziilor, dar în The New York Times, felul în care a fost primit filmul, sunt curioasă. Mă ajută și îmi place să particip astfel în procesul de marketizare. Întotdeauna voi avea propria mea opinie în legătură cu ceva la care lucrez, nu neapărat cu felul în care am jucat, ci cu filmul pe care l-am jucat. Și probabil că este asemănător cu răspunsul pe care-l dai în momentul acela. Bun sau rău. E ceva de genul “Da, nu m-am așteptat să fie atît de prost.” Au fost foarte puține dăți cînd am făcut ceva ce mi-a plăcut și nimănui altcuiva să nu-i placă. De cele mai multe ori am zis “Daaaa….”

PLAYBOY: A face film este un proces de echipă. Sunt atît de multe lucruri în mișcare și tu ești, de obicei, doar unul dintre ele. Îmi imaginez că e ceva copleșitor să vezi ceva ce ai făcut tu.

JOHANSSON: Și nu a ieșit așa cum îți doreai.

PLAYBOY: Și cine știe a cui vină a fost?

JOHANSSON: Știu a cui vină a fost! Desigur, Dumnezeule ! Alteori am realizat filme care au fost un adevărat succes și nu am știut niciodată de ce. Au fost surprize plăcute. De exemplu cînd am făcut Lost in Translation, nimeni nu și-a dat seama cam care a fost viziunea Sofiei Coppola. L-am făcut în această febră ciudată a diferenței de fus orar, într-o atmosferă cu totul nouă și l-am filmat în 27 de zile. Lance Acord, director de fotografii, cred că a fost singurul care a putut vedea ce fotografiază. Cînd am citit scenariul, nu am știut. Eu doar îmi făceam treaba cu Bill Murray, doar experimentam un nou personaj. Apoi filmul a fost lansat și au rezonat la el atît de mulți oameni. Nu mi-aș fi imaginat niciodată.

PLAYBOY: Aveai doar 17 ani cînd ai fost distribuită în acest film. Cam care e experiența ta atunci cînd îl privești cu ochii de acum?

JOHANSSON: Nu l-am văzut de foarte mult timp. Probabil că aș gîndi ceva de genul: ”Dumnezeule, ce tînără eram!”

PLAYBOY: Personajul tău, Charlotte, are 25 de ani în film și este într-o anumită căutare.

JOHANSSON: Lucram deja de aproape 10 ani în industria filmului cînd l-am făcut. Eram deja într-un cerc de prieteni și colegi mai în vîrstă. Acea ambiție pentru scop… Cred că aveam o mai bună înțelegere a cum este să fii mai în vîrstă decît cea a colegilor mei mai mari de la liceu.

PLAYBOY: Robert Redford, care a regizat filmul The Horse Whisperer, te-a descris ca “13 ani mergînd spre 30.” Ai fost dintotdeauna un suflet bătrîn?

JOHANSSON: Nu știu. Cum am mai spus, a trebuit să am grijă de mine, de la o vîrstă foarte fragedă. În multe privințe a trebuit să fiu responsabilă pentru mine însămi.

PLAYBOY: Anthony Lane, care este un apreciat critic de film, a scris un profil despre tine pe care cititorii l-au considerat a fi foarte răutăcios, și a dat naștere la multe comentarii negative. Nu sugerez că ăsta ar fi și cazul lui Lane, pe care-l consider un scriitor foarte inteligent și grijuliu, dar există cu siguranță o istorie de-a lungul timpului, a jurnaliștilor de sex masculin care abordează tinerele vedete frumoase în moduri care par a fi de-a dreptul limitate, dacă nu chiar absurde.

JOHANSSON: Și femeile fac asta, totuși. Am experimentat asta și cu jurnalistele de sex feminin. Cred că proiectează foarte mult. Au acest ciudat mod de a se compara pe ele însele cu ideea de tine. Am citit articole scrise de femei despre alte femei în care spuneau: “Această lovitură perfectă i-a amintit de faptul că nu am făcut duș de patru zile” sau mai știu eu ce. Nu e numai umplutură, e de-a dreptul neinteresant. Poate că este vorba doar de un eșec în abordare. În loc să ajungă la inima cuiva, lucru care le-ar face creative, reușesc doar să atingă suprafața. De multe ori găsesc interviuri de-a dreptul plicticoase. Nu acest interviu. Acest interviu nu este plictisitor, dar și tu ești o persoană cu care se poate discuta atît de plăcut. Cînd intervievatorii se auto-resping, se întîmplă un lucru ciudat. Nu știu, devin obositori uneori.

PLAYBOY: Oamenii scriu uneori despre tine ca și cum ai fi o rază de lumină.

JOHANSSON: Drăguț!

PLAYBOY: Trebuie să-ți fie greu să suporți greutatea acestor proiecții.

JOHANSSON: De fapt, cred că este ridicol. Este absurd. De asemenea, am multe experiențe în care îmi spun: ”nu pot să cred că asta mi se întîmplă mie”. Sunt în continuare surprinsă de profesia mea și de locurile în care mă poartă. Dar viața mea de zi cu zi este o rutină.

PLAYBOY: Nu vreau să sune ca o distopie sau paranoid, dar se pare că în viitor, viața privată va fi moneda noastră de schimb. Suntem cu toții mai mîndri de asta chiar acum, sunt urmărit tot timpul de chestia asta din buzunarul meu, îmi dau toate datele despre mine corporațiilor și este în regulă.

JOHANSSON: Sunt total de acord cu tine, mai ales că experimentez deja asta.

PLAYBOY: Ți-a fost spart e-mailul în 2011.

JOHANSSON: Da, a fost o nebunie. M-a făcut să-mi dau seama cît de vulnerabil poate fi oricine la asta. Persoana care mi-a spart adresa de e-mail a făcut același lucru cu alte 50 de persoane care erau în atenția publicului, dar și a fostelor sale iubite. Asta ar putea să se întîmple oricui. Și, desigur, am făcut pe nepăsătorii în legătură cu asta. Oamenii își spuneau ceva de genul ”Oh, cui îi pasă de mine ?” Dar sunt la fel de vulnerabili ca oricine altcineva.

PLAYBOY: Cred că e-mailul oricărei persoane poate trăda un comportament rău.

JOHANSSON: Ei bine, e viața ta personală. Chiar dacă sunt mailuri pe care le-ai scris celei mai bune prietene, sau surorii tale, sau nu contează cui, este treaba ta personală. E ca un jurnal. E ceva nebunesc.

PLAYBOY: Stai departe de social media.

JOHANSSON: Nu am simțit nevoia de asta. Nu sunt genul care să sune oamenii înapoi. Nu-mi verific mesageria vocală. Nu e în firea mea. Am înțeles. Este un instrument grozav pentru multe companii, pentru multe cauze. Nu știu. Nu mi-a lipsit deloc în viața mea personală.

PLAYBOY: De ce să deschizi ușa aceea?

JOHANSSON: Nu am loc pentru așa ceva în viața mea. Dacă aș avea orice cont de social media, va trebui să mă bazez pe altcineva să aibă grija lui, iar asta mi se pare un lucru extra-ridicol de care nu am nevoie și nici nu-l vreau în viața mea. Deja citesc prea multe știri pe telefonul meu. Acum cîteva zile, telefonul meu s-a stricat și nu am avut telefon pentru 20 de ore. A fost minunat. Am fost atît de încîntată ! A fost prima dată în viața mea cînd nu m-am panicat că nu am telefon. Mi-am spus: ”E minunat! Sunt cu copilul meu. Nu am nevoie de altceva. Am copilul cu mine. Sunt bine.”

PLAYBOY: Suspectez că ești probabil una din acele actrițe de ultimă generație care au ajuns la vîrsta profesională, libere de examinarea minuțioasă sub care se află acum multe femei tinere.

JOHANSSON: Da, sunt. Vezi uneori tineri actori care joacă și îți poți da seama că sunt foarte conștienți de felul în care ar trebui să fie, cum îi vede publicul și ce fel de persoană ar trebui să arate că sunt ca să mulțumească publicul. Și asta mi se pare de-a dreptul nefericit.

PLAYBOY: Povestește-mi puțin despre felul în care te pregătești pentru un rol.

JOHANSSON: Încep prin a încerca să găsesc o anumită asemănare fizică pe care trebuie să-l interpretez și la care trebuie să mă întorc. Indiferent că este o persoană foarte conștientă de sine și îngrijorată că îmbătrînește, fie că este cineva care, ca Generalul, nu are deloc un simț al identității sale. Își cunoaște corpul dar nu-i pasă de conștiința sa sau nu o are.

PLAYBOY: Asta se potrivește și femeilor pe care le-ai jucat în Under the Skin și Her. Fiecare dintre aceste personaje este, de fapt, o conștiință dematerializată.

JOHANSSON: La filmul Her am avut, de fapt, o hiper-conștiință a sinelui, pentru că eram blocată într-o cutie neagră. Era doar vocea mea care juca, și astfel devii conștient de anumite obiceiuri. Să joc scena de sex cu Joaquin a fost un exercițiu de abandon.

PLAYBOY: A fost stînjenitor?

JOHANSSON: Cred că a fost destul de incomod la început. El a fost atît de agitat și chiar a fost interesant să-l vezi așa. Cred că a fost mai ușor pentru mine, pentru că eram într-o cutie neagră de atît de mult timp încît spuneam ceva de genul ”Dă-mi-l. Sunt fierbinte. Haide, să ne purtăm nefiresc”. Într-o cutie neagră ai impresia că nu te vede nimeni, așa că poți fi oricine vrei tu să fii. Poți fi tu însăți. Dar a fost interesant să văd cum a reacționat el la vocea mea. El a venit însă la mine și mi-a zis : ”am făcut-o. Chiar am făcut-o.”

Dar corporalitatea este locul unde încep, doar fiind conștientă de cum este această poveste, cum sună aceste replici, cum le simt eu în interiorul meu, cum se simt ele în corpul meu, și apoi de ce am acest instinct fizic de a fi apropiată de cineva sau de a mă depărta de cineva sau să fiu conștientă de un lucru sau altul. În cazul lui Under the Skin, cum aș putea fi complet liberă de toate astea și să fiu doar instinct pur și animalic?

Sau în Ghost in the Shell, nu am niciunul din aceste caracteristici fizice, acele lucruri care te fac uman. Sunt lipsită de aceste lucruri, așa că mie ce-mi mai rămîne? Cum ar trebui să simt corpul ăsta care nu este al meu ? Era o prăpastie între mintea ei și corpul ei, deci trebuia să gîndească și apoi să acționeze. Cu astfel de lucruri mă pornesc. Și apoi, bineînțeles, este căutarea. Chiar și atunci cînd am jucat-o pe Janet Leigh în Hitchcock, gîndește-te doar la felul în care stătea ea și ce spunea asta despre forța ei, această persoană condusă de înflăcărare. Corporalitatea este locul în care începe și totul crește de acolo.

PLAYBOY: Pentru mine, unul din motivele pentru care tu și Bill Murray sunteți atît de delicios de privit în Lost in Translation este pentru că împărtășiți o atît de subtilă apropiere de material. Cred că cuvîntul care ar putea fi folosit este: inactiv. Nu pari a fi speriată de tăcere sau de privitul în gol.

JOHANSSON: Cred că pentru mine este foarte important să am timp. Publicul va fi cu tine. Va fi pe același val cu tine. Ăsta e cel mai bun lucru cînd joci teatru – să ai reacția imediată de la public, pentru că te informează imediat. Este ceva absolut magic atunci cînd audiența și tu ești pe același val.

PLAYBOY: Ai jucat pe Broadway în relansările lui Arthur Miller ”O vedere de pe pod” și a lui Tennessee Williams ”Pisica de pe acoperișul fierbinte”, ambele niște piese atît de generoase și de complicate. Să crești în New York a însemnat să ai în copilărie și visul de a fi pe Broadway într-o zi?

JOHANSSON: Acesta a fost visul meu absolut. Asta m-a și împins spre actorie. Am vrut să fac teatru și să fiu pe Broadway. Am vrut cu disperare să fac teatru încă de cînd aveam 8 ani. Am vrut să fac teatru muzical, lucru pe care nu l-aș face acum, niciodată. Dacă ar trebui să cînt și să dansez în fața oamenilor, m-aș topi pur și simplu, m-aș simți mizerabil. Dar ai foarte multe șanse să o faci cum trebuie. Poți deveni cu adevărat ciudat și știi că numai publicul acela te va vedea.

PLAYBOY: Ai jucat atîtea personaje care încep într-un fel — nemaipomenit, necunoscut — și apoi se transformă în cu totul altceva sau altcineva, interacționînd cu alții sau cu observațiile lor despre lume. Sunt sigură că vezi în fiica ta această versiune încă necunoscută – o extindere a ta. Crezi că ne schimbăm constant într-o nouă versiune a noastră ?

JOHANSSON: Nu știu. Ar putea fi interesant să joci un personaj care este blocat. Nu știu dacă este interesant de urmărit un astfel de personaj. Poate că este. E ceva cu adevărat foarte puternic pentru cineva care nu se poate schimba sau care nu vrea să se schimbe. Dacă te uiți la ceva ca Barry Lyndon sau dacă te gîndești la un personaj precum Dorian Gray, e ceva cu adevărat senzațional la aceste personaje. Să urmărești moartea cuiva care nu vrea sau nu este în stare să se schimbe. Aș vrea să ajung acolo, pentru că asta probabil m-ar ajuta să înțeleg mulți oameni din viața mea. Poate că asta ar trebui să fie următorul lucru pentru mine. Dar pînă atunci, cred că m-am legat la cap cu metamorfozele. Poate că acum sunt în acel stadiu în care pot în sfîrșit juca acea persoană care nu se poate schimba.

PLAYBOY: Pare a fi un rol cu multe posibilități pentru un actor.

JOHANSSON: Este atît de delicios pentru că am înnăscută în mine curiozitatea asta de a a afla cît mai multe despre mine. Terapistul meu ar spune: ”Ei bine, ai făcut aceleași greșeli, nu le mai face”. Nu vreau să le mai fac ! Dar în realitate vom face mereu aceleași greșeli, iar și iar…

PLAYBOY: Pînă într-o zi când nu le mai facem?

JOHANSSON: Și într-o zi nu le mai facem. Asta e speranța. Dar e atît de interesant continuă să facă aceleași greșeli sau este incapabil să se schimbe.

PLAYBOY: Cred că știu și eu intim cîteva astfel de persoane.

JOHANSSON: Oh, am crezut că le-am întîlnit eu pe toate! Au mai rămas și pentru tine cîteva?

(Traducere: Zully Mustafa)

Zully Mustafa

După ce am lucrat în presă mai bine de 20 ani, dar și ca profesor timp de 7 ani, m-am dedicat din 2007 exclusiv scrisului și călătoriilor. Am scris cărți pentru copii, am avut rubrici în revistele FHM, Unica, Femeia și Playboy. Primul roman, “Strugurii s-au copt în lipsa ei”, s-a epuizat în două luni și jumătate de la lansare. Au urmat romanele “Nopți orientale” și ”Al treilea călător”. Plus altele pentru copii. De 8 ani locuiesc în Medgidia cu familia, călătoresc des, traduc pentru Pro Tv filme turcești și-mi pregătesc următoarele romane. Din cînd în cînd, mai scriu și pe aici.

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :

%d blogeri au apreciat: