Cu mașina prin WASHINGTON, D.C.

image1Los Angeles, New York, Miami, Las Vegas… move over! Washington, D.C. este acum pe lista mea a oraşelor americane preferate. Şi nu numai pentru că de aici se cam dă ora exactă în lume, ci pentru că, dacă până acum două zile credeam că este doar un oraş “înţepat”, ca orice mare capitală, azi părerea mea este cu totul diferită. Deşi opinia mea poate părea uşor subiectivă (pentru că doar două zile mi-am tocit tălpile sandalelor prin zona centrală a Washington-ului), bogăţia muzeelor şi a edificiilor importante, arhitectura grandioasă şi măreţia oraşului m-au cucerit pe deplin.

Seara târziu, capitala poate părea uşor liniştită, însă situaţia se schimbă radical în miezul zilei când turiştii (la care se mai adaugă şi cei vreo 5 milioane de locuitori din zona metropolitană) o iau cu “asalt”. Ceea ce am făcut şi noi, dis-de-dimineaţă (deşi majoritatea muzeelor se deschide, de obicei, la ora 10:00 şi se închide la 17:30).

image2Primul nostru popas a fost Capitolul, trade-mark-ul preferat al orașului, alături de White House sau Lincoln Memorial şi care, printre altele, este punctul de intersecţie al axelor care împart metropola în patru zone.

Că este “punctul zero” n-are cum să-ţi scape pentru că aria este împânzită de poliţişti, străzile strălucesc de curăţenie, vegetaţia şi florile sunt impecabil îngrijite, iar traficul este limitat sau deturnat spre străzile adiacente. De fapt, această curăţenie uimitoare am remarcat-o prin întreg centrul oraşului, chiar şi în parcuri sau pe lângă punctele importante de atracţie pe unde milioane de turişti şi “băştinaşi” mişună zilnic.

Din păcate, nu am putut vizita Capitoliul şi nu am avut ocazia de a trece prin multitudinea de scannere ale poliţiei (clădirea este foarte securizată) sau a camerelor sale îmbibate de istorie pentru că edificiul era “oarecum” în construcţie (lucrul muncitorilor la cupola clădirii era evident). Dar am admirat edificiul de afară, minunându-mă nu numai de măreţia sa, dar şi de importanţa sa în istoria Americii.

cap 2 si vedere national mall parkDupă Capitoliu am luat la pas… National Mall. Nu, nu este un Mall, deşi mi-ar fi sclipit ochii după vreunul (dar ăsta e un “defect” mai vechi), ci unul dintre cele mai extinse parcuri publice din Statele Unite, ce se întinde între Capitoliu şi Lincoln Memorial. Pozele mele vor ilustra, timid, cam ce înseamnă suprafaţa acestui “parc” deoarece toate ilustraţiile inserate în acest text au fost surprinse exclusiv în acest perimetru (şi nu, nu am văzut totul şi nici nu am trecut de două ori pe lângă aceeaşi clădire). Că azi, în timp ce scriu această însemnare, nu prea îmi mai simt picioarele după “turul de forţă” de aproximativ 10 ore neîntrerupte de mers şi vizitat, este lesne de înţeles.
galeria de arta 1Aşadar, iată-ne picioarele mângâiate de iarba perfectă din… National Mall. Pentru că era destul de dimineaţă-devreme (deşi soarele dogorea binişor pe la 35 grade Celsius) mi-am îndreptat hotărâtă paşii spre Galeria Naţională de Artă, probabil locul care mi-a plăcut şi care m-a impresionat cel mai mult. Lucrările expuse mi-au tăiat, pe alocuri, respiraţia şi au reprezentat “porţia mea de meditaţie” profundă care mi-a umplut simţurile de… creativitate şi deplină admiraţie pentru geniile lumii. Dacă în unele încăperi am putut face poze, în altele, mi-a fost total interzis, dat fiind faptul că pe pereţi erau expuse opere valoroase realizate în urmă cu sute de ani.

Muzeul de Aviaţie şi Aeronautică a fost bifat şi el pe lista de “locuri de vizitat” şi, recunosc, a fost vizitat mai mult la insistența soţului, “inginer de avioane”, cum îl prezintă tuturor fetiţa noastră. Şi aici, preţ de o oră şi ceva, ne-am “rătăcit” voit prin numeroasele încăperi şi printre proiecţii aviatice cu tentă istorică.

poza avioane 2Am admirat, pozat, zâmbit (şi minunat, cu gura deschisă, uneori) de zecile de modele de avioane, reactoarele unei nave spaţiale, o rachetă de lansare a sateliţilor sau modulul lunar cu care, insistă americanii, au ajuns pe Lună. După o vreme, sătulă de avioane (mă rog, plecasem sătulă de avioane de la Montreal, căci este domeniul în care lucrez şi eu, slujba care îmi plăteşte facturile şi vacanţele), ne-am refugiat în food-court-ul muzeului.

“Food-court” însemna doar un imens restaurant Mc Donald’s. Apropiaţii mei ştiu că pe cât de tare iubesc America, pe atât de mult urăsc fast-food-ul, în special Mc Donald’s-ul şi nu intru în restaurantele lui decât forţată de împrejurări. Dar, pentru că nu mâncasem un mic dejun prea consistent şi nu se afla nici un alt restaurant mai decent pe o arie de câţiva kilometri, nerăbdătoare să vizitez cât mai multe locuri, am înghiţit, mai mult nemestecat şi pentru că îmi cam scăzuse glicemia, un sandviş cu pește şi am pornit, din nou, la drum.

Pentru tot restul zilei, până seara, am bifat mai multe obiective turistice (nu chiar toate, dar cele mai importante):

galeria de arta– Smithsonian Freer Gallery of Art (unde cel mai mult m-a impresionat arta din Himalaia şi Asia de Sud cu ale sale statuete Budha, bijuterii, vase ceramice, templele de rugăciuni şi poezii scrise pe hârtie, cu cerneală veche și atârnate pe pereţi, poezii ce datau din anii 1700.

– Muzeul Naţional de Ştiinţe ale naturii (cu T-Rex, mumii, dinozauri şi alte vertebrate din vremuri îndepărtate, cu mamifere şi fluturi în libertate, cu “pietre” mai mult sau mai puţin preţioase şi încăperea în care era expus „Hope Diamond”, unul dintre cele mai valoroase şi cunoscute diamante din lume (de 45 carate).

– Pentru Lincoln Memorial îţi trebuie o pereche de pantofi sport care să reziste la mulţii kilometri de mers pe jos, haine lejere, o pălărie sau umbrelă de soare şi apă, apă multă pentru hidratare. De răbdare, nu mai spun, pentru că drumul, pe jos, este frumos şi nu eşti singur. Te însoţesc, în „pelerinajul” spre faimosul memorial unde în 1963, Martin Luther King „Had a Dream”, mii de omeni extaziaţi de măreţia momentului şi a monumentului. Lincoln Memorial este dedicat celui de-al 16-lea preşedinte al SUA, Abraham Lincoln. Memorialul a fost inaugurat in 1922, are arhitectura unui templu panteon şi este situat în partea de Vest a râului Potomac.

La falnicul Washington Monument am ajuns după ce am trecut de Librăria Congresului, Grădina Botanică, Muzeul Naţional al Americanilor Indieni (nativi) şi de Muzeul Holocaustului (de unde am ieşit relativ repede pentru că nu mi-a plăcut cum se simţea, pe pielea mea, acea energie de profundă tristeţe pe care am avut-o în fața exponatelor care redau atrocităţile acelei vremi).

IMG_6050Monumentul Washington, este un fel de „Coloana Infinitului” americană, cel mai înalt obelisc din lume lăudat şi admirat în toată splendoarea înălţimii sale de 166 de metri. Nu am reuşit să urcăm până în vârful celei mai înalte structuri din piatră pentru că, neîncadrându-ne în programul de funcţionare, toropiţi de căldura celor 40 grade care se revărsau cu dărnicie peste noi şi obosiţi să aşteptăm „la rând” vreo oră, am continuat expediţia spre Casa Albă. Probabil că Obama nu era acasă (de fapt, am citit undeva că zilele acestea preşedintele Americii îşi răsfaţă familia în Florida) pentru că celebra White House era închisă şi păzită; nu o puteai fotografia decât de afară, de dincolo de gardul de protecţie. Am văzut-o şi noi, fugar şi singurele poze făcute cu telefonul nu i-ar face onoare, mai ales că nişte falnici copaci o încadrau (şi stăteau în calea obiectivului) mai mult decât.. generos. Pentagonul tot în „viteză” l-am văzut. Nu că l-am fi putut vedea şi mai în amănunt, de vreme ce, se ştie, paza acestuia este extraordinar de strictă; în plus, nu am vrut să insistăm şi să dăm de lucru lunetiştilor care, mai mult ca sigur, erau în post.

După o scurtă vizită într-un mall, dar din care am fost „smulsă” brusc şi nedrept de foamea cosmică a soţului din dotare, asfinţitul ne-a găsit în faţa unei cine delicioase (mult mai umane şi „sofisticate” decât celebrul fast-food american), după care, somn de voie şi… nevoie (din tălpile mele au cam ieşit “flăcări” toată noaptea).

IMG_6053Washington-ul a fost o experienţă de doar două zile, o excursie setată pe “fast-forward”, dar una suficient de frumoasă şi lungă cât să mă ajute să descopăr câte ceva din istoria Americii şi să îmi întărească şi mai mult convingerea că măcar o dată în viaţă trebuie să vezi această metropolă şi frumuseţea ei.

La ora la care scriu această însemnare, de pe scaunul din dreapta al maşinii, soţul deja conduce spre următoarea noastră destinaţie: Myrtle Beach, Carolina de Sud. Şi pentru că abia am primit în dar, azi dimineaţa, un „Selfie stick” (sau „sticky selfie”, cum insistă consortul să-i spună), voi reveni curând cu amănunte (şi poze) din următoarea noastră aventură americană.

O vară minunată și vouă!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. 13 august 2015

    […] din Montreal, Canada cu maşina, de doar câteva zile, dintre care, două le-am petrecut în Washington, D.C. După alte două zile respirăm aerul sărat, cald şi înţepător al orăşelului Myrtle Beach […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *