Croissantul de luni dimineaţa

croissAm un coleg de serviciu care şi-a dat demisia zilele trecute din postul de manager “pentru că nu mai doreşte să-şi hrănească iluziile materiale cu propria-i nefericire”. E tînăr, prezentabil, cu vreo trei facultăţi canadiene terminate în CV, o casă cu piscină şi o maşină de fîţe – plătite, fond privat de pensii şi nu mai ştiu ce alte acareturi. Mai are o mamă în vîrstă şi o soră, medic prin Austria, pe care nu a mai văzut-o de peste zece ani.

Ne-am întîlnit la serviciu, în faţa unui croissant de dimineaţă şi mi-a spus cu cel mai larg zîmbet pe care l-am văzut vreodată pe chipul lui: “De pe 15 iulie, sînt liber!”.

«Pleci în vacanţă? » l-am întrebat natural, gîndindu-mă deja că în cel mult o săptămînă, prin compania noastră vor mai circula doar “stafiile”, restul angajaţilor se vor prăji la soare pe ici, pe colo. „Nu”, îmi spune colegul, “viaţa însăşi va fi în slujba mea”. Era doar 9:30 dimineaţa, deci acea euforie din glasul şi privirea lui trebuiau explicată. Şi explicaţia a venit. Tînărul fost-corporatist înrăit vînduse tot ce agonisise şi plecă, doar cu chitara şi o geantă în Costa Rîca. Să trăiască ziua de azi. Să simtă magia lui „acum, aici ”. “Pentru că ziua de mîine este doar o iluzie…”, îmi mai spune el convins că am uitat cît de presată eram de timp şi că întîrziam la propria-mi şedinţa. Ne-am despărţit după alte cîteva minute de conversaţie, cu urările aferente, el plecînd să-şi ia rămas-bun de la foştii colegi de departament.

croissant_cafeAm rămas la masă, buimacă şi fericită pentru curajul lui, lîngă jumătate de croissant şi o cană de ciocolată cu lapte, încă plină, aburindă… Astfel de “nebuni frumoşi” întîlnesc din ce în ce mai des în ultimul timp şi, în timp ce scormonesc prin poveştile şi trăirile lor, sînt atentă la lecţiile pe care, poate, Universul mă îndeamnă să le învăţ pentru propria-mi viaţă… 

Tristele tentaţii

Suntem tentaţi, ohhh, atît de tentaţi mai mereu să plîngem după trecut sau să ne înfricoşeze viitorul. Şi dacă nu jelim trecutul, îl tot invocăm în poveşti, satire, bîrfe de duminică sau amintiri prăfuite, ca să nu mai spun de vechi poze zdrenţuite. Viitorul ne umple de temeri. Ne aranjăm că roboţeii, în fiecare dimineaţă, în faţa oglinzii şi ne repetăm pînă la epuizare : “Să nu întîrzii la muncă! Să fiu în control! Să-mi acopăr cu slujba asta frică pentru ziua de mîine! Să-mi ajungă salariul! Să-mi umplu casa de lucruri! Să mai adaug o ipoteca şi o raţă la datoriile existente!”. Iar în timp ce sîntem preocupaţi de toate astea, ce se întîmplă, de fapt? Clipa prezenta şi ziua de azi ne scapă printre degete. Ocupaţi cu imaginarul zilei de mîine şi cu angoasele unui trecut apus, miraculoasă clipa de “acum” trece… neobservată. Şi cît e de trist pentru că, de fapt, tot ce avem este – ACUM. Ziua de mîine nu vine niciodată, şi nu, nu îl parafrazez pe James Bond, ci scriu din perspectiva adevărului pe care îl experimentez azi, acum. 

road to hellFrici şi renunţări

Cînd l-am uitat pe azi ca să slujim iluziei lui mîine?

Amînăm să facem dragoste pentru că am lăsat vasele nespălate în chiuvetă, uitam să rîdem sau să ne jucăm cu iubiţii noştri copii pentru că avem dead-line-uri de respectat sau jeanşi de neprafuit, renunţăm să ne facem inimile să vibreze pentru că ne bîrfesc vecinii, refuzăm să ne acceptăm pentru ceea ce sîntem pentru că se uită colegii straniu la noi. Amînăm să ne bifăm visele pentru că trebuie să plătim curentul, evităm să privim în ochi persoana iubită pentru că ne e teamă de refuzul ei, ne minţim inimile pentru că ne doboară frică de abandon şi singurătate. Ne căsătorim cu parteneri nepotriviţi pentru că aşa da bine în ochii societăţii sau ai părinţilor (sau, mai rău, pentru că am pierdut prea mult timp împreună, hai să ne mai pierdem şi restul vieţii, dacă e aşa…). Ne înşelăm sufletele cu atitudini ostile faţă de cei pe care, poate, îi dorim în secret. Ne minţim zilnic că suntem în viaţă pentru a-i ferici pe alţii, şi nu pe noi înşine, ne ascundem după măşti, atitudini şi frici mincinoase, ne tîram spre slujbe care nu ne plac în timp ce condeiele, chitările, mărgelele, lutul, pantofii de step, computerele sau sălile de sport rămîn abandonate într-un colţ al inimii pentru cînd “poate vom avea ceva timp liber şi pentru sufletul nostru”. Ne preocupă imaginarul atît de mult, încît scăpăm printre degete ceea ce avem acum, în clipa prezentă.

i am sailingStrălucirea momentului prezent

E greu să renunţi la control şi e şi mai greu să laşi tăcerea şi pacea să te acopere într-o binecuvîntată linişte şi perfectă încredere. Dar dacă accepţi Viaţa aşa cum este acum, dacă îi acorzi totală încredere că “totul este perfect aşa cum este acum”, aceasta îşi va releva magia pentru tine. Dacă măcar am include această intenţie, puţin cîte puţin, în fiecare zi, în programul nostru îmbuibat cu “ce trebuie făcut”, miracolul detaşării de neadevăr  se va întîmpla…Şi ştiu că acest lucru este posibil, chiar şi raportat la cea mai mică scară, pentru că azi am întîrziat la şedinţa de lucru doar pentru că mi-am dorit să-mi savurez croissant-ul şi ciocolată cu lapte pînă la capăt. De fel, sînt foarte punctuală, uneori supărător de punctuală. Însă azi am simţit că locul meu era încă lîngă cornul aburind, că sufletul meu se bucura încă de acea clipă liniştită. Nu mă puteam desprinde de acel moment prezent pentru că îmi aducea linişte, bucurie, o stare de “a fi” şi atît, perfecţiunea lui “acum e pace, nimic nu mi-e potrivnic”. Cînd am intrat în sala de şedinţă, întîrziată (în viziunea agendei), dar cu un zîmbet liniştit pe chip şi tocurile clănţănind sacadat, parcă în ritmul în care proiectorul deja îşi derulă prezentarea, nu s-a întîmplat nici o tragedie. Şi nici nu am fost concediată. Am intrat cu acea măreaţă convingere în suflet că eram la locul potrivit, la timpul potrivit, nici mai devreme, nici mai tîrziu. Noţiunea, teamă de « întîrziere », dispăruseră complet din mine. Ştiam că nu există erori în ordinea lumii şi nici greşeli.

pantofii rosÎn loc de reproşuri, am fost întîmpinată cu un natural şi binevoitor: “vino aici, ţi-am păstrat un loc”. Eram perfect conştientă de mişcările mele, de fiecare om pe lîngă care treceam, de fiecare fir de praf care se învîrtea în lumina difuză degajată de proiector; eram prezenta şi…atît. Şi miracolul s-a întîmplat. În timp ce mă aşezam pe scaunul liber, crisparea celor din jur se dizolvă parcă usor-usor, atinsă de ceva nevăzut, dar totuşi atît de palpabil. Nu ştiu dacă adusesem cu mine un aer prea degajat pentru o şedinţă corporatistă sau o energie diferită faţă de cea din sala de conferinţe. Ştiu doar că dintr-o dată fiecare constatare pe marginea graficelor din prezentare a început să fie însoţită şi de cîte un mic comentariu hazliu, zîmbetele s-au înmulţit, trupurile s-au mai desţepenit…

În loc de concluzie

Ştiu că unii (să nu le spun cîrcotaşi) pot spune ceea ce am auzit deja : „Da, dar colegul tău şi-a vîndut bunurile şi are bani în bancă, normal că a plecat în Costa Rîca, cu suma aia trăieşte ca un rege acolo, la o adică”, sau am mai auzit “da, normal că ţie nu ţi-au spus nimic că ai întîrziat, eşti blondă, subţirică, zîmbeşti frumos”, sau „dacă aş fi întîrziat eu, chelios şi burtos cum sunt, mă dădeau afară instantaneu”. E foarte uşor să ne găsim scuze, să găsim scenarii temătoare şi alte pretexte năucitoare că să ne justificăm în continuare frică.

sincronDe aceea nu v-am spus ce a făcut colegul meu cu banii dobîndiţi pe bunuri (nu i-a păstrat şi nici în contul lui bancar nu i-a pus) şi nici care sunt preferinţele sau orientarea sexuală a celui care organizase şedinţa de lucru (în nici un caz o blondă subţirică pe tocuri). Pentru că toate acestea sunt detalii nesemnificative în fata curajului că, mai presus de tot şi toate, să urmezi adevărul din interiorul tău. Personal, încep să văd că este posibil să trăieşti din tine, pentru tine, fără a fi egoist sau izolat şi fără a-ţi neglija viaţa, responsabilităţile. Sau poate că doar începem, din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai des, să înţelegem că dacă dăm mai multă atenţie clipei de acum şi nu ne mai luăm şedinţele şi, mai ales, vieţile, atît de în serios, adevărul inimii va străluci.

Eu scriu acum şi…acum…tot aş scrie. Personal, cuvintele mi-au umplut mereu inima pentru că ele mi-au fost, sînt şi vor rămîne prima mea iubire, refugiul inimii mele, terapia mea. Tu ce faci acum şi ce a-i face, de fapt, acum dacă ţi-ai asculta sufletul şi te-ai elibera instantaneu de orice temeri şi măşti?

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *