Confesiunile unei mame la 30+

Când aveam 14 ani îmi imaginam că o să mor la 30. Nu pentru că sufeream de vreo depresie de adolescentă, ci pur şi simplu, mintea mea îşi imagina că mai bătrân de atât nu poţi să fii. Peste câteva zile împlinesc 36 şi îmi doresc să mor… hm, niciodată?!

Breaking 30 something years old news!

Există viaţă după 30, și încă una frumoasă, chiar cool aş putea să zic. Sigur, aş vrea să rămân vreo zece ani la vârsta asta sau undeva între 30 şi 40. Şi da, nu m-aş întoarce nicicând înainte de 30 de ani. Cele mai frumoase lucruri mi s-au întâmplat în această perioadă. Cel mai mult am crescut după 30 de ani.

Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte viaţa mea de acum, l-aş cita pe Bogdan când spune glumă lui preferată despre mine „Am 36 de ani, 3 copii şi scriu pentru o revistă online”. Ar putea fi adevărat, dar viaţa la 36 de ani înseamnă mult mai mult decât atât.

Suntem la vârsta la care ştim exact cine suntem, cât putem, încotro ne îndreptăm şi cine ne însoţeşte în călătorie. Încheiem cu uşurinţă socotelile cu ce a fost şi apreciem fiecare zi. Nimic nu este mai important decât a trăi pentru acum, cu ce putem şi să scoatem din evenimente ce este mai bun. Lucruri care cândva păreau adevărate tragedii sunt astăzi motive pentru a zâmbi. Am reuşit să acceptăm ceea ce nu putem schimba, să facem pace cu trecutul şi să privim viitorul ca pe o provocare, o sursă inepuizabilă de oportunităţi.

Oamenii sunt altfel în preajma unei femei de peste 30 de ani. Arătăm încă bine, nu ne mai comparăm cu alţii, ci cu noi însene, am devenit modele pentru alţii. Ştim să ne asumăm cu mult curaj responsabilităţi, să formulăm fără teamă opinii, chiar dacă acestea nu mulţumesc pe toată lumea. Am învăţat că nu trebuie să ne iubească toată lumea, că e corect să îi tratăm pe ceilalţi cu acelaşi respect cu care dorim să fim trataţi.

Am schimbat deja câteva joburi şi cele mai fericite dintre noi fac acum ceea ce au visat dintotdeauna. Unele dintre noi trăiesc iubirea alături de bărbatul în care se regăsesc, altele s-au rupt de cel care nu mai era bărbatul vieţii lor şi înţeleg cu umor că uneori, în viaţa reală „prinţesele sărută prinţii şi îi transforma în broaşte râioase”, altele îşi retrăiesc copilăria prin ochii propriilor copii, altele înţeleg că mai mult ca oricând cariera este pe primul plan, iar câteva visează o călătorie ca a Juliei Roberts în „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”. Eu sunt câte puţin din toate.

Mă mândresc cu faptul că, deşi nu îmi mai permit să muncesc, să dorm, să mănânc să mă plimb oricât şi oricând, reuşesc totuşi într-o zi obişnuită să stau cu cei trei copii păstrându-mi zâmbetul pe buze până când îmi adorm cu toţii împărţindu-şi teritoriul „mami” cu precizie, în timp ce pot să fac două feluri de mâncare, să rezolv din telefon şi mailuri probleme de interes naţional de la birou, să citesc câteva rânduri din Gabriel, să mă bucur de soare pe terasă şi să închid ochii în zgomotul valurilor, visând cu drag la ziua de mâine. Ziua mea începe la 6 cu o alergare bună în picioarele goale, cafeaua de la 7, micul dejun cu copiii, joacă până târziu şi toate celelalte printre astea.

La 20 de ani ori iubeam ori munceam ori nu făceam nimic. Nu ştiam cum să fac mai multe lucruri dintr-o dată fără să mă simt epuizată, nu ştiam cum să dau valoare fiecărei zile, credeam că dacă trece săptămână fără club am să mor, dacă nu îl găsesc pe „el” perfectul, viaţa nu are rost, iar dacă nu fac milionul până la 30 de ani sunt un nimeni.

Râd cu plăcere de toate astea, citesc şi recitesc jurnale vechi, mă bucur de tot ce a fost, dar nu m-aş mai întoarce acolo. Singură constantă rămâne, desigur, dieta începută în fiecare 1 ale lunii, faptul că după slujbă mă poţi găsi în picioarele goale alergând porumbeii prin parc cu băieţii sau făcând mâncare pentru păpuşile Mariei. Cluburile au devenit mai interesante inhouse, iar dansurile trupei mele mă lasa cu lacrimi în ochi şi cu stomacul strâns de râs, aşa cum nici o seară la Bamboo nu m-a impresionat vreodată. Bărbatul visurilor a venit şi a plecat, iar eu am înţeles că nimeni nu e perfect, aşa cum nu sunt nici eu şi am încetat să îl mai caut, preferându-l pe acela care mă iubeşte oricum. Milioanele nu au venit niciodată, dar am învăţat că dacă vrei, poţi să te simţi rege în propria viaţă cu o pungă de pufuleţi şi o sticlă de apă, înconjurat de cei pe care îi iubeşti. Toate astea fac ca orice altceva să îşi piardă din importanţă şi din mărime şi doar tu, cu vârsta şi înţelepciunea de acum le poţi da sau nu valoarea pe care vrei să le-o dai. Ştii că tu eşti propriul tău stăpân şi că viaţa îţi dă exact ce ai nevoie, atunci când ai nevoie, că nimic nu e doar alb sau negru, că există nuanţe infinite şi trebuie doar să deschizi ochii să le vezi.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :