Coliba unchiului Tom

 

           Probabil că Harriet Beecher Stowe nu şi-a închipuit vreodată că, folosindu-se de o colibă şi un anume unchi Tom, va zugrăvi o imagine a unei societăţi care îşi trăieşte agonia la mult timp după ce ea şi-a semnat ultima virgulă a vieţii. “Deci dumneavoastră sunteţi micuţa doamnă care a pornit un război atât de mare”, i-a spus Abraham Lincoln cândva, sedus şi el de frumoasa idee a aboliţionismului. Astăzi, stimatul domn Abe ar fi fost rapper. Sau baschetbalist. Vă rog să apreciaţi că mă subsumez conceptului de “politically correct”, pentru că altfel aş fi spus că de la Tom încoace, afro-americanii au decis să-şi scoată pârleala pentru zilele de pe plantaţie şi să nu-şi mai dorească prea multe în afară de cântat şi alergat.

            Acum să trecem puţin la invenţii.

          Pe vremea în care îmi pierdeam timpul la şcoală, majoritatea dascălilor erau de părere că “invenţia cea mai mare a omenirii a fost roata”. Nu cred nici pe departe că este aşa, dar oricum, una dintre cele mai mari invenţii a fost să pui populaţia în formare să-i asculte pe unii de la care nu prea aveai ce auzi. Am stat de multe ori să mă gândesc dacă partea asta cu roata le venea pe linie de sindicat, că prea o spuneau cu convingere, dar nici în ziua de azi nu am aflat răspunsul. Bine, nu că m-ar mai interesa.

     Marea invenţie a omenirii este capitalismul. Lista de calităţi şi defecte cu care vine este enormă, dar aş vrea să subliniez o singură parte pozitivă: capitalismul a demontat imaginea stăpânului clasic. A mâzgălit în locul ei concepte. Sunt peste tot. Stăpânul nostru, clientul. Stăpânul nostru, timesheet-ul. Stăpânul nostru, brief-ul. Stăpânul nostru… orice. De la secretara care se cunoaşte la nivel epidermic cu Solitaire-ul până la directorul unei corporaţii, fiecare are ca stăpân un concept.

    Stăpânul nostru, pe care, prin amabilitatea zilelor, acum îl putem părăsi pentru a încerca să găsim altul, mai milos. Sau mai generos. În toată goana asta, nu ţinem cont nici măcar de avans. Caracteristica societăţii româneşti a fost, oricum, mereu aceeaşi: când alţii muncesc pentru a avansa, noi muncim încă pentru a ne hrăni. ADN-ul românilor va mai conţine mult timp acest lucru şi, la fel ca în vremurile străvechi, am ajuns să ne bucurăm de micile victorii ca de ceva enorm: un iPod, un telefon mobil de ultimă generaţie, o maşină nouă, un costum, poate o casă nouă. Aş vrea să continui să fiu rău, tocmai de aceea am să spun că suntem la nivelul la care erau nativii americani, acum sute de ani: îşi ofereau agoniseala şi pământurile pentru mărgele colorate.

     La ora la care scriu aceste rânduri, am câteva dintre ele în propriul buzunar. Mărgelele mele.

     “Coliba unchiului Tom” există în fiecare dintre noi. Doar că nu mai vorbeşte despre câte lanţuri poţi să suporţi.

     Astăzi este vorba de câte lanţuri eşti capabil să-ţi pui singur.

 
🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Comentarii : spune:

    krossfire a scris in 1 September, 2010 – 07:53 AM:
    Voia divinitatii ?
    Frumoasa concluzie. Din nefericire, din text mi-a atras atentia o mentiune usor off-topic. Zic eu, ar fi de revenit asupra parerii dascalilor in legatura cu inventia rotii. Chiar daca focul pare o inventie de zeci de ori mai utila, e ciudat cat de mult ne-a luat sa inventam efectiv roata. Omul modern are in jur de 200 000 de ani pe cand roata are cam 6000 de la primele utilizari si 4000 de la inceperea utilizarii reale. Asta ridica o serie de intrebari cu privire la ‘inteligenta’ noastra si ne poate duce cu gandul si la referintele capitaliste. Probabil trebuie sa mai treaca vreo cateva sute de ani pana ne prindem ce trebuie sa facem cu-adevarat cu democratia si capitalismul.

  1. 17 octombrie 2013

    […] Materialul, pe Mala Hierba. […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *