Citește și dă mai departe
Am auzit prima dată de Clubul de Lectură de la Mrs. Rose, gazda mea din Colchester, Anglia (unde am stat timp de şase săptămâni prin 2008). Am bombardat-o cu întrebările, pentru că mi s-a părut foarte interesantă ideea:
E club exclusivist?
Numai pentru intelectuali sau numai pentru femei?
Sunt un fel de casnice plictisite sau foste eleve eminente la Universitate?
E un fel de Friday Night Women Out?
Câţi ani au cititorii acestui club?
Se discută numai despre cărţi?
Şi cum îşi aleg cărţile?
Nu se ivesc certuri pe comentarii?
Nu se încing contraziceri?
Şi bărbaţii ce fac între timp? Au altfel de cluburi? Şi tot aşa şi tot aşa…
Iată cum funcţionează lucrurile în interiorul grupului său: Jackie şi încă 11 persoane îşi trimit cărţi prin poştă. Au la dispoziţie o lună în care să-şi scrie comentariile despre cartea primită (şi citită, fireşte!) sau să facă o scurtă recenzie despre ea în agenda cărţii, trimisă odată cu cartea. Astfel, timp de un an 12 cărţi se rotesc în circuit închis, iar la sfârşitul anului (depinde în ce luna a fost trimisă prima carte) primeşti înapoi cartea pe care ai pus-o în circuit cu 11 comentarii sau recenzii diferite de la cei 11 parteneri de lectură. Jackie mi-a mai spus că nu i-a întâlnit niciodată pe prietenii ei din club. Sunt din toate colţurile lumii şi toţi sunt oameni ocupaţi. Nu se pot strânge într-un loc anume, dar îşi pot face timp să citească, scrie şi trimite recenziile mai departe. Astfel 12 oameni comunica prin cărţi şi prin agendele cărţilor.
– trebuie să termini cartea de citit într-o lună,
– să nu rupi lanţul de lectură,
– să nu alegi o carte despre care se tot vorbeşte în comunicatele de presa sau vreun hit comercial gen Harry Potter sau Codul lui DaVinci, tocmai ca să eviţi riscul de a fi puse în circuit trei cărţi asemenea.
– întotdeauna vei avea o singură persoană căreia îi vei trimite cartea ta şi o alta de la care vei primi: x trimite lui y şi y mai departe lui z.
– înainte de a citi nouă carte primită poţi citi recenziile ante-cititorilor tăi, sau nu, dacă preferi s-o citeşti fără influenţe externe.
– indiferent de ce anume se întâmplă, nu trebuie să jigneşti cartea pe care ai primit-o la citit, chiar dacă nu-ţi place nici stilul, nici autorul, fiindcă cineva din grupul tău o iubeşte (de-aceea a şi ales-o pentru toţi ceilalţi), aşa că ai grijă cum îţi alegi cuvintele în mini-recenzia ta, astfel încât să nu răneşti vreun partener de-al tău de club. Până la urma ideea de bază şi cea mai importantă este să te delectezi şi să transmiţi celuilalt partener de club plăcerea lecturii mai departe…
Clubul celor 13
Mi-a plăcut foarte mult ideea şi am căutat s-o pun în aplicare în România, printre amicele pe care le cunoşteam. În oraşul meu natal era exclus să fac un astfel de club, pentru că eram mai mereu în mişcare şi aş fi lipsit constant de la „cea mai frumoasă seară din luna”, plus că există riscul, după spusele dnei Rose, că nici să nu se mai discute cartea pusă în circuit, ci doar să bem ceai şi să ne umflăm cu prăjituri.
Problema e că atunci când nu primeşti cartea la timp, îţi piere motivaţia s-o mai citeşti. E o chestie psihologică, niciodată nu te mai interesează ce nu primeşti la timp, de aceea era atât de strictă regulă dnei Binks şi anume, toată lumea la poştă! Nimeni nu întrerupea lanţul şi treburile mergeau „ca la carte”. Când te trezeşti, după trei luni de aşteptare, cu patru cărţiîn braţe, nu prea mai ştii cum să-ţi laşi treburile deoparte şi pe care s-o citeşti mai întâi, aşa că alegi varianta cea mai simplă şi nu le mai citeşti deloc. Şi-atunci pentru ce te-ai mai înscris în club?
Ca s-o scurtez, primul meu club de carte a fost un eşec. Nu total, căci am descoperit, fie şi ajunse cu greu la mine, patru cărţi bune din 12 puse în circuit şi anume „Parfumul” lui Sunskild, „Cutia neagră” a lui Amos Oz, „Toate numele” a lui Saramago şi „Totul e iluminat” a lui Jonathan Safran Foer, două foarte slabe, din punctul meu de vedere „Lupul de stepa” a lui Hesse şi o co-productie autoriceasca a trei pesudoautori care făceau un fel de menage a trois, „Testamentul francez” a lui Makine, pe care o citisem deja, iar celelalte nici că le-am văzut coperţile la culoare. Nu numai la mine s-au dat toate peste cap. Ceilalţi cititori au avut aceleaşi probleme, numai cele care au blocat cărţile n-au părut să fie prea deranjate de acest aspect.
Un al doilea aspect, la fel de important ca şi întârzierile prin poştă, a fost modul în care au fost tratate bietele cărţi. Iată ce zice Isabela din Năvodari: „sunt persoane în club care n-au catadicisit să scrie pe caietul ataşat cărţii mele nici măcar o frază cu scuze pentru că n-au citit-o sau dacă au citit-o măcar să spună sincer că nu le-a plăcut. Nu-i mare bai dacă pe viitor lucrurile vor sta altfel dar suspiciunea că ar exista încă neserioşi în club planează. „De aceea, la o a doua chemare (exact ca în zicerea aceea „am plecat la drum patru şi am rămas doar trei, Luca şi Matei”) aşa şi în clubul de lectură iniţiat de mine, din 13 şase au dat bir cu fugiţii.
Cum nu prea îmi place să renunţ la idei bune, am continuat cu cei 7 rămaşi, încercând să punem din nou bazele unui club de lectură, în care bietele noastre cărţi să se simtă mai bine de data asta. Nu doresc să rămân frustrată de cărţile pe care ar fi trebuit să le citesc, dar n-au mai ajuns la mine, ci vreau să mă bucur în continuare de actul lecturii. Despre Clubul celor 7 şi noile reguli în episodul următor.
