Cînd ești gonit din viața ta, caută una nouă

Omul nu e făcut să trăiască 9 vieți și totuși asta ne-au învățat pe noi ultimii 30 de ani! Revoluție, schimbare, urcare, apogeu, cădere, regrupare și iar urcare, apogeu, cădere și regrupare într-o mișcare ciclică la care singura coordonată ce se mai schimbă este timpul, obligându-ne să murim și să ne naștem în fiecare an deja. Oamenii care trăiesc în viața lor, acea viață stabilă și frumoasă, unica viață, nu văd ce faci tu, decît cînd totul e deja demult plănuit, pus în aplicare și eventual și finalizat, înainte să o abandonezi pe cea veche și să intri în cea nouă, necunoscută.

In my way, a moment I pause

Iată-mă exact acum un an, trezindu-mă în acest hotel minunat în Zaragoza înainte de ultimii 500 de kilometri pînă la destinație și simțindu-mă cumva relaxată. De altfel, chiar începi să te relaxezi cînd îți dai seama că ai parcurs 90% din ce ți-ai propus și mai ales cînd lași ce e mai bun la urmă. Cînd pleci la drum lung, cel mai bine e să rămînă la urmă bucata cu soare, cu mare, fără vînt, fără serpentine. Numai cu o seară înainte pe drumul de la Barcelona la Zaragoza, conducînd eu noaptea, am tot simțit așa de cîteva ori că aproape am zburat pe autostradă, atît de tare bătea vîntul. Și nu era un vînt cald. Vîntul cald bate doar în sud, acolo unde cînd mergi desculț pe cîmp, nu simți că îți intră spinii de cactus în picioare. Acolo doar mergi pe cîmp și vîntul cald te pîrjolește mîntuitor, purificator și aducător de bunătate. Acolo știi că nu îți ascultă nimeni telefonul, că nu îți vrea nimeni răul și dacă deja ai făcut 5000 de kilometri ca să te desprinzi de lume, deja ești de-a lor. Nici cîinii nu te latră, nici caii nu se miră cînd trec pe lîngă tine. Așa că în dimineața de 22 decembrie 2019 stau în pat și abia acum încep să savurez drumul care a început cu 4 zile în urmă din Constanța.

Sagrada Familia – văzută de pe dealurile mele

De fapt, drumul începuse mai demult. Microbuzul era plin cu așternuturi cumpărate de la Istanbul, farfurii, îmbrăcăminte, aparate electrice, chiar și o instalație de făcut țuica ce s-a potrivit foarte bine în curtea cu portocali. Piesele de rezistență erau saltelele cu care am transformat banchetele din spate ale microbuzului în paturi confortabile. Traversarea României s-a realizat noaptea, așa că nu am ce povesti, decît că unele porțiuni din autostrada Transilvaniei erau închise și asta ne-a încetinit drumul cu două ore. Dar chiar și așa, am intrat în Ungaria și după amiază am traversat pusta, amintindu-mi de tinerețe, atunci cînd am fost să vizitez acolo atelierele de ciușcă și am admirat acrobațiile pe cai ale țiganilor unguri. După ce am traversat Ungaria, a venit rîndul meu la somn! Și am adormit exact pînă cînd nimeni nu și-a dat seama că deja eram în Slovenia și înainte să ajungem în orice localitate sau benzinărie, polițistele voinice cu ochi albaștri erau pregătite să ne încalece. Mi-am dat seama atunci că înțeleg și slovena, care seamăna un pic cu bulgara și rusa, dar deși am putut conversa cu polițistele în limba lor, tot nu mi-a folosit la nimic. Deși am plîns și am văzut asta ca un semn rău la început de drum știam că intru într-o nouă viață și nu mă mai pot uita înapoi. Semne au fost, destule, însă nimic atît de serios încît să prevestească 2020.

Stop. Pe aici a trecut Alma

Am adormit cu lacrimile în barbă, sperînd să ajung mai repede în Italia. Măcar acolo știi că plătești taxa de drum, însă procesul este transparent, civilizat, corect, simplu; plătești la ieșirea de pe autostradă. Eram pregătită să traversez Europa dintr-un capăt în celălalt în timpul cel mai scurt, însă tot m-a durut inima că nu am vizitat Trieste, Veneția, Verona etc. Italia este frumoasă oricînd și oriunde și ziua și noaptea și cînd arde soarele și pe furtună. După încă o noapte de fugă nebună în Italia și Franța, scopul era ca la finalul zilei să vizitam totuși Coasta de Azur. Ne propusesem să ajungem pe la ora 12:00 la Nisa, însă am reușit să ajungem la 5 dimineața, asta pentru că cel mai bun prieten, Babai, șoferul de autocar și partener de drum în această incursiune nebună, se bucura foarte mult cînd mașina cu care călătorești nu are limitator de viteză ca la autocar. Și dacă tot am ajuns la Nisa pe o ploaie torențială, am decis să ne odihnim pînă se va lumina de ziuă. Le-am propus băieților să conduc eu de-a lungul coastei pînă la Monte Carlo, că deh, dacă mai fusesem acolo o dată, deja mă consideram de-a casei.

Și iată-mă admirînd culorile răsăritului de pe Mediterana, cu stîncile Alpilor Maritimi gata să se prăvălească parcă pe noi și cu ploaia care spală păcatele, durerile și trecutul. Conacele, palmierii, piscinele și străzile goale m-au fermecat și atunci cînd m-am plimbat cu mijloacele de transport în comun, însă acum am putut și eu să merg cu “duba” pe unde se plimbă “șmecherii” Europei vara cu decapotabila, acesta fiind unul dintre cele mai romantice drumuri, numai bun de ieșit cu amanta îmbrăcată cu o rochie roșie cu decolteu, dotată cu cîrlionți retro, batic cu pătrățele și vînt și evident cu ochelari de soare rotunzi și mari și avînd la pachet indispensabila atitudine jemanfișistă a divelor din filmele perioadei interbelice. La Monaco, m-am bucurat iar ca un copil să gonesc prin tunelurile de sub munte. Deși sunt generația care nu a fost “virusată” de jocurile pe calculator, să conduci prin sistemul de artere subpămîntene ale muntelui lui Carlo’ e o experiență unică. Și după ce ieși la lumină, încerci să te strecori pe străduțele în pantă în căutarea faimosului Cazino după care s-au inspirat și arhitecții celui din Constanța. Îți dai seama că nu e chiar foarte rea combinația între maslini, palmieri și ornamente de sărbători de iarnă, ba chiar poți admira și un parc întreg de brazi de Crăciun acoperiți cu lumini albe. Totul este o feerie de iarnă, într-un loc unde plouă și nu e așa de frig, astfel încît oprești mașina isterizînd traficul și rămîi în stare de extaz, descriind momentul. Și în acel moment te trezești la realitate, deoarece realizezi că partenerii tăi de drum sunt așa de interesați de Monaco, încît dorm “cu clăbuci” în spate.

Cu Babai prin lume

În jurul prînzului ne întoarcem la Nisa, unde trebuie teoretic să mai recuperăm doi pasageri, să întregim gașca și pentru că avionul întîrzie să apară, ne facem veacul prin portul de iahturi Nisa și în mallul din Nisa de pe malul mării, acest mall fiind “dotat” cu produsele acelea “originale” de firmă, nu cele de duzină și reduceri de la noi. Și iată-mă în costum de sport sau de drum împreuna cu Babai cu pantofii scîlciați holbîndu-ne la poșete Dolce, Gucci ș.a.m.d. și făcîndu-ne calcule cam cît am putea cîștiga dacă am aduce de la Istanbul chestii “orijinale” spre comercializare la Nisa.

Ne luăm la revedere de la frumoasa Nisa și plecăm spre Montpellier, unde aveam cazare. Cu părere de rău ne declarăm învinși de timp și lăsăm vizitarea acestui oraș pentru o altă ocazie, altă vizită sau chiar altă viață și ne îndreptăm spre Barcelona, cu Babai hotărît să monopolizeze cît mai mult volanul, astfel încît să putem ajunge în timp util la aeroport de unde el, cel care a traversat și Europa și lumea la volanul unor mașini mari și avînd mereu pasageri în spate, el urma să trăiască aventura vieții lui și anume primul său zbor cu avionul! Trecem pe lîngă mare, pe lîngă delte, pe lîngă rezervații naturale, munți și spre seară odată cu întreaga Barcelonă începem să vedem în zare soarele roșu.

E soarele roșu care ne-a pus pe drumuri. Bine, el e mereu în inima noastră, însoțindu-ne pașii cînd mergem prin campo. De data asta a fost speranța că va fi mai bine în noua viață. Și e bine, măcar să ai o perspectivă frumoasă la început de drum, chiar dacă pe undeva drumul se împotmolește.

1

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :