Castelul de nisip

 Iris Murdoch e genul de scriitoare despre care nu prea auzi la seminariile de literatură și pe care nu se bat editorii români s-o republice, deși The Times a numit-o în 2008 pe lista celor 50 cei mai importanți scriitori britanici din 1945 încoace. Cu toate acestea, pe Murdoch o descoperi mai degrabă din greșeală prin vreun pod, prin vreo cutie a bunicii sau pe rafturile vreunui anticariat. Sau într-un club de carte.

Jean Iris Murdoch, pe numele ei întreg, a fost o scriitoare irlandeză, născută în Dublin, cunoscută pentru temele abordate în romanele sale, cu dilematici de natură morală și sexuală. În ”Castelul de nisip” vom găsi din plin așa ceva. Pe scurt, o femeie-scriitor extraordinară, a cărei viață a și fost ecranizată în filmul ”Iris”, unde Kate Winslet a readus-o la viață și a fost nominalizată la Oscar pentru performanța ei.

Romanul ”Castelul de nisip”se deschide cu o scenă de familie, în care o nevastă pisăloagă își bate bărbatul la cap cu tot felul de baliverne nesemnificative, ca orice femeie voluntară, ale cărei dorințe sunt singurele importante în universul mariajului ei, unde copiii și soțul par a fi doar obiecte asupra cărora numai ea are dreptul să decidă. Acest lucru ți-o face antipatică încă de la început. Îți vine să spui: ”bietul soț”.

„Bietul soț”, Bill Mor, este un respectat profesor de engleză dintr-o mică și cât se poate de provincială comunitate britanică, cu o viață modestă și mediocră, plină de frustrări maritale, adunate de-a lungul a 20 de ani de căsnicie cu voluntara Nan. Mor are ceva ambiții politice, mai mult iluzorice decât reale. Un bărbat care pare că nu-l mai așteaptă nimic interesant în viață, cu așa podoabă de femeie pe cap și doi copii cu personalitate scăpată de sub control, până când apare în oraș tânăra pictoriță Rain Carter.

Romanul începe să se strângă acum în jurul lui Bill Mor și al tinerei femei, în timp ce celelalte personaje rămân în acel decor provincial, ca un teatru de umbre. Murdoch este o maestră a punerii în scenă a unui sentiment, a creșterii gradate a acestuia, de la ceva ce pare nesemnificativ până la tensiunea dureroasă a unei relații interzise. Nimic vulgar nu se întâmplă între timp. Erotismul este doar la nivel intelectual și presărat doar de o ploaie fierbinte și scurtă de săruturi, iar personajele implicate într-o furtună a sentimentelor trăiesc la cote maxime fiecare clipă a absenței celuilalt mai mult decât a prezenței, lucru care, paradoxal, le face să se simtă în siguranță. Bill Mor începe să se simtă vinovat față de nevastă-sa încă înainte de a-și da seama că este iremediabil îndrăgostit de boema pictoriță cu nume de ploaie. Deși nu s-a întâmplat nimic, pus în fața unei treziri a subconștientului, bărbatul acționează în realitatea imediată ca un amant prins deja cu mâța în sac, asta pentru că acele conveniențe sociale britanice sunt încă adânc înrădăcinate în ființa lui Bill, care n-a riscat în viața lui nimic, fără să ceară părerea soției. Acționând acum de capul lui, profesorul face greșeli de adolescent și acolo unde noi, cititorii, știm că nu s-a întâmplat nimic, în ochii celorlalți ajunge să se întâmple totul. Un răvaș al lui Bill către Rain este descoperit de cei doi copii ai familiei Mor, Felicity și Donald, niște puberi foarte băgăcioși, frați cam dubioși, în sensul că atunci când descoperă răvașul deja își închipuie ce-i mai rău și se taie pe sub pleoape ca să plângă cu lacrimi de sânge.

Prins între două femei, Bill o alege degrabă pe Rain, care are minunatul rol de a-l trezi din letargia lui conjugală, numai prin simpla ei prezență. Pictorița îl face să-i bată inima după atâta vreme, să facă planuri nebunești, să vrea să fugă în lume cu ea și s-o lase pe Nan departe, cu cicălelile ei cu tot. Pe când se întâmplă toate acestea, cazi simplu de acord că așa ar trebui să se întâmple și nu altfel, așa e normal, ca oamenii să se exprime liberi și să fie în acord cu sinele lor, aproape că nici nu-ți pasă de femeia aia care face ce vrea castrând voința soțului și obligându-și copiii să aibă o viață la fel de anostă, împingându-i pe toți la mediocritate. Nan nu e luată în calcul și mai mult de jumătate din carte, cititorul urmărește cum se înfiripă idila dintre Bill și Rain, sperând din tot sufletul ca nimeni să nu afle de ea, decât după ce totul e cât se poate de clar în mințile protagoniștilor și deciziile sunt luate și definitive. Bill își spune la un moment dat cu luciditate: ”în oricare direcție aș porni-o, tot se distruge ceva…”

Apoi, cu o ingenioasă trăsătură de condei, Iris Murdoch își schimbă poziția și se întoarce cu totul spre Nan, soția antipatică, și ne prezintă idila celor doi, văzută prin ochii ei de nevastă fidelă, care idealizează căsnicia într-atât, încât uită să-și mai iubească soțul, dar când este amenințată cu o posibilă despărțire (află despre planurile soțului ei prin metode indirecte, cele atât de des folosite de femeile ce vor să-ți afle intențiile – cotrobăitul prin sertare, ascultatul telefoanelor etc.) suferă mai mult pentru că e atinsă în orgoliu și pentru că nu-l credea vreodată capabil pe soțul ei să fie îndrăgostit de altcineva decât de ea. Și-atunci ia măsuri. Surprinzător însă, Nan este o femeie care nu-și pierde demnitatea în mijlocul furtunii care s-a abătut peste ea, ci își păstrează cumpătul până la final când printr-o lovitură de maestru ține un speech în fața personalităților celor mai importante a școlii primare unde lucrează Mor (director, profesori, nevestele lor și Rain Carter), un speech care se adresează direct pictoriței, mizând pe bunul simț al celei din urmă. Încă o dată Nan obține ce și-a dorit, numai că de data asta o găsim mai puțin antipatică, și printr-un exercițiu de voință chiar îi acordăm o brumă de înțelegere.

 Sigur că după astfel de zdruncinări sufletești nimic nu mai e ca înainte, deși pare că nu s-a schimbat nimic în economia orașului de provincie. Rămânem încă în miezul unor trăiri puternice, a căror resemnare amară îi transformă pe toți cei implicați în niște coji sociale al căror miez le-a fost smuls și dus undeva, departe, nu se știe unde.

Publicată în 1957, cartea lui Murdoch este a treia din cele 27 scrise de-a lungul vieții. ”Castelul de nisip” are dublă semnificație, poate fi vorba de căsnicia dintre Mor și Nan, dar poate fi un simplu castel de nisip și relația neconsumată dintre Rain și Mor. În orice caz, în viața acestui bărbat e mult nisip. Și bineînțeles că sunt mulți bărbați ca el, nu e singurul și nici ultimul care va fi prins între două femei, care se va îndrăgosti și va avea pâlpâiri de viață pentru scurt timp, ca să fie din nou anihilat de marele angrenaj al căsătoriei. Interesant la această scriitoare este felul în care aduce treptat la lumină trăirile și dilemele tuturor, obligându-ne parcă să nu judecăm, ci doar să asistăm la un spectacol trist, în urma căruia chiar nu putem lua partea nimănui.

Lectură plăcută!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. madammere spune:

    Prins in mreje,Discipolul,Ucenicul cel bun…isi mai aminteste cineva? Exista colectia „Romanul secolului XX” care beneficia de niste traduceri f.bune,chiar daca conditiile grafice lasau de dorit.
    Mi-ai dat idei pt ca tot sunt eu la „recitiri” si am in biblioteca „Discipolul”.

Comentează :