Când hârtia contează

image (2)Mă întreabă dacă pot ajunge din punctul A în punctul B pe o cale sigură.

Urmează, o situație logică ori  matematică?! îmi zic.

Rog să-mi dea mai multe detalii.

Zice că nu sunt necesare multe detalii, că jobul e pe cât de simplu pe atât de solicitant; insistă să nu mă implic; am doar de dus o hârtie, în care e important să nu mă uit, nu mă privește – merg din punctul A în punctul B – cu hârtia. Atât!

Pot! Mă învoiesc. Plec. Nu mă întreb prea multe referitor la asta. ‘Nu mă privește’, îmi repet. Merg – ajung.

… să iau hârtia. Și acolo, ce să vezi?! Mă așteptam să fie vreun document, un plic, o mapă, dosar sau orice altceva, dar nu o hârtie! O simplă hârtie, cum ți-aș da eu acum o coală albă, pe care scriu câteva rânduri, o împăturesc pe din două, și na, poftim!

Mă gândesc cum să o țin mai bine, par a umbla cu un ou roșu, ridicol, știu, dar e clar ceva important. Cel putin așa cred, că doar n-am văzut cu ochii mei.

Acu’ mă tot gândesc, pe drumul de întoarcere: să cercetez? Adică dacă e așa important, de ce nu e măcar într-un plic, sigilat, ori… oare să mă uit? Și-ntr-o clipă mi se vâră îndoiala-n suflet. Încerc să-mi iau gândul privind spre exterior.

Pe drum vânzători ambulanți: cu șervețele, pixuri, reviste, plicuri. Plicuri?! Ce probabilitate e să găsești plicuri pe stradă, când ai nevoie de unul? Să iau? Gânduri  duale joacă skanderbeg în mintea mea: dacă ar fi fost necesar plic, ar fi avut unul! K.O. Trebuie să plec, prea târziu pentru altă mișcare.

muncipiuMă îndrept spre punctul B. Văd în zare destinația. E aglomerat. Aleg să merg pe altă cale, prin zăpadă – acum e mai greu. E pe înserat, ca într-o  zonă crepusculară în care cu greu distingi siluetele; de ceva vreme nu mai e nimeni pe drum. Un boschet stufos se scutură și din el apare o arătare cu patru picioare – duc mâna instinctiv în buzunarul unde-mi țineam hârtia, cu ea în mâna strânsă alerg; e doar un câine, dar vine în  goană după mine, alerg cât pot de repede, mă împiedic, alunec, cad. În zăpada apoasă biletul capătă formă de crenel. Hârtia! Deschid repede cât să văd ce încă mai reușesc – cu respirația tăiată, citesc în grabă! Cerneala se împrăștie. Privesc îndărăt-  nici urmă de câine.

Să nu o fi luat pe calea cea bună?

Ajung la destinație, cu coada-ntre picioare și hârtia udă.

Mă privește. Știe c-am citit biletul, vede că e ud. Îl ia cu două degete și dă să iasă din încăpere.

–  Acele câteva cuvinte ce lipsesc –  îndrăznesc să întreb cu rușinea eșecului în gât, dar cred că aș fi făcut implozie de n-aș fi întrebat – acele cuvinte – repet – au fost șterse de apă sau nu au existat vreodată?

– Acele cuvinte n-au fost scrise, sau dacă au fost, apa le-a spălat. Calea sigura e doar una, îl aud zicând pe când urca scara.

Îmi amintesc și acum, pe bilet scria:

‘Mi-e dor, mi-e jale și de cânt

de oamenii buni, murmurând

A dragoste pe el plecând

… …’

Morala: e posibil să vezi, dar să nu înțelegi, când nu ești pe calea cea bună.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :