Camino – Drumul Mihaelei Tatu către sine însăşi

images (12)

Mihaela Tatu nu mai are nevoie de nici o prezentare. Sau poate că da. Poate că trebuie să facem mereu cunoştinţă cu ea ca s-o redescoperim ca pe un spirit inepuizabil de optimism şi voie bună. Am avut ocazia, care a venit deopotrivă şi cu curiozitatea de a afla ce caută un realizator/prezentator TV pe un drum atât de dificil precum Camino-Santiago de Compostela. Ce a făcut-o să iasă pentru o vreme din lumina reflectoarelor şi să plece la drum cu un rucsac şi cu inima deschisă? Despre călătoria ei pe Camino a tot dat interviuri pe la diverse emisiuni – şi probabil că va mai da – pentru că are mereu un mesaj de transmis tuturor celor care sunt atraşi nu numai de tentaţia necunoscutului, ci şi de descoperirea propriului Sine. Acolo, unde în deplină singurătate suntem expuşi unei lumi ireale, unde prietenia, dragostea necondiţionată şi generozitatea faţă de alţi oameni se nasc din praf, din pietre şi din mersul pe jos. Dar mai bine s-o lăsăm să vorbească, aşa cum numai ea ştie s-o facă. 

De unde vine pasiunea aceasta pentru călătorit?

Cred că din curiozitate. Însuşire firească a oricărui copil. Este adevărat, mai târziu brutal reprimată de părinţi, de societate, paradoxal şi de şcoală câteodată. Eu fac parte din categoria norocoşilor. Am avut un tată care nu numai că mi-a dat libertatea de a experimenta, dar mi-a cultivat şi încurajat această latură a firii mele. Latură care, la unele persoane, din nefericire,  se „estompează” odată cu trecerea timpului, cu „maturizarea”. Păcat. Îmi place să ştiu cum trăiesc alţi oameni. De ce au obiceiurile pe care le au. De ce bucătăria unora este mai sănătoasă decât a altora. Ce condiţii climatice, de mediu sau istorice îi fac pe unii să fie mai „umani” sau pe alţii mai „duri”. Ce minuni a mai făcut Dumnezeu cu Pământul, în momentele lui de joacă sau de relaxare. Trebuie să mărturisesc că această curiozitate nu mă caracterizează şi atunci când vine vorba despre partea „tehnică” a existenţei noastre. Aparate, butoane, sisteme, circuite, îmi sunt cam străine. Dă-mi un rucsac, o pereche de încălţări comode şi timp liber. Şi nimic nu-mi mai stă în cale. Călătoria este una dintre marile mele pasiuni. Aşa că nu ştiu cine e de vină. Firea mea, educaţia pe care am primit-o de la tata sau frumuseţile cu care ne-a înconjurat divinitatea.

Ce-a însemnat Camino pentru tine?

Mmmmm… Camino pentru mineee… ce înseamnă… ce a însemnat… O piesă la teatru radiofonic şi adâncul vocii lui Florian Pitiş. Un gând şi o nelinişte… O poveste?! O legendă?! Un adevăr istoric?!… Rânduri-rânduri scrise-n cărţi de către cei care au făcut Camino înaintea mea şi-au simţit nevoia să împărtăşească. Credinţă şi abandon în mâinile Lui. Dorinţa de a merge până la epuizare ca să găsesc ce? Acum ştiu! Pe mine-n mine. Clipele în care m-am rugat fără încetare „umple-mă, Doamne, de lumină şi iubirea ta” momentele de întâlnire cu îngeri păzitori, în persoanele altor pelerini, sau localnici sau a unor mesaje primite de acasă, în situaţii de deznădejde. Camino a fost întâlnirea adevărată şi sinceră cu El şi cu m i n e. A fost sfârşitul…şi-nceputul… Şi acum ştiu cu certitudine că importantă nu este ţinta, destinaţia, ci drumul. Acei peste 800 de km pe care i-am parcurs împreună cu El şi cu mine. Şi m-a însoţit (adevărat vă scriu, fără patetism şi falsă emoţie) energia drumului. Am simţit-o. Ştiu, veţi spune că puteam să merg pe jos în oricare alt colţ de lume, sau de ţară şi că nu trebuia să merg până în Spania. Aşa o fi, dar eu în alte părţi nu am fost şi nici nu am auzit de un alt Camino de Santiago de Compostela, care să mă incite sau să-mi stârnească aşa o nelinişte şi aşa un interes. Ştiu că mai sunt şi alte destinaţii de pelerinaje spirituale… De ce am rezonat eu atât de tare cu acesta, numai bunul Dumnezeu ştie. Indiferent cine sau ce m-a mânat pe Camino bine-a făcut şi aşa trebuia să se întâmple.

images (13)Ce ţi-au spus prietenii tăi cînd au aflat că o să pleci într-un astfel de pelerinaj?

Prietenii apropiaţi au fost alături de mine. Mă ştiu… dacă-mi intră ceva în cap, nu există drum de întoarcere. Dar cunoscuţii… unii m-au admirat, alţii m-au invidiat. Unii şi-au manifestat dorinţa de a mă însoţi, dar că nu au concediu, alţii mi-au spus că sunt „dusă” şi m-au privit cam strâmb. Alţii şi-au promis lor şi mie (ca şi cum asta ar fi contat pentru cineva) că vor porni şi ei odată… Acum mă întreb dacă nu cumva tocmai ca să nu mă facă să mă simt eu prost, când voi afla ce simt ei cu adevărat, despre toată această poveste. Adică, săraca… hai să n-o descurajăm… că se va descuraja ea singură… Unii nu înţelegeau de ce trebuie să meargă un om pe jos 800 de km, alţii mă trimiteau la o mănăstire în ţară… Părerile au fost împărţite. Dar pentru mine nu a contat nimic. De 5 ani aşteptam momentul acesta. Trebuia să merg. Făcusem o promisiune. Cu 3 ani în urmă vizitasem Santiago de Compostela, oraşul care este ţinta, aproape finală a pelerinajului. Mai precis Catedrala Sfântului Iacob. Iar nu ştiu de ce. Aşa mi-a venit. Am fost cu fiica mea. În urma a ceea ce am trăit acolo în acele 3 zile mi-am promis că voi parcurge Camino, adică Drumul, după ce-mi voi rezolva problemele de sănătate. Bineînţeles cu ajutorul Lui. Şi aşa am şi făcut. Repet, de ce acolo… NU ŞTIU. Dar şi acum mai sunt oameni care mă privesc cu suspiciune şi cu îngăduinţă, şi pun la îndoială integritatea minţii mele. Asta e!

talpiCe te-a impresionat cel mai mult pe Camino, în afară de generozitatea oamenilor?

Totul. Fiind un drum călcat de-a lungul a sute de ani de zeci de mii de pelerini, totul a devenit, şi o spun foarte brutal, pragmatic dar şi real, o industrie. Dar tot ce este în jurul tău nu te lasă să simţi asta. Camino leagă catedrale şi biserici de la est la vest în partea de nord a Spaniei. Este foarte bine semnalizat cu indicatoare, vezi scoica, simbolul pelerinului, sau săgeata galbenă sau pavaj de altă culoare. Să fii orb sau foarte neatent ca să te rătăceşti. Şi spun asta eu, care nu am nici cel mai mic simţ de orientare. Dar pe Camino am învăţat. Şi numai pentru asta, şi tot e un cîştig parcurgerea drumului.  De-a lungul istoriei, Camino a fost protejat şi apărat de către Cavalerii Templieri. Drumurile şi căile de trecere peste ape au fost construite şi consolidate la început de Domingo de Calzada, care a fost numit inginerul Camino-ului şi făcut sfânt datorită miracolelor pe care se spune că le-ar fi făcut. Oraşul Santo Domingo de Calzada îi poartă numele, iar legenda cu cocoşul a rămas în inimile şi minţile localnicilor şi nu numai. Drept pentru care şi acum, în biserica oraşului, stau la loc de cinste o găină albă şi un cocoş, care amintesc despre minunile sfântului, dar care fac şi punctul de atracţie al oraşului, spre deliciul turiştilor şi al pelerinilor. Ai observat nevoia oamenilor de modele şi miracole? Asta spune ceva despre societatea noastră. Le căutăm în cer şi în istorie/biblie pentru că nu le mai avem aici, pe pămînt… Hm. Deci drumurile semnalizate, întâlnirea cu istoria şi cultura acestei zone a Spaniei, spaţii civilizat amenajate pentru înnoptat pentru toate buzunarele, siguranţa pelerinului indiferent de zona prin care trecea drumul, protejarea naturii şi dezvoltarea economică, agricultura şi turismul. Şi nu pot să nu spun, ospitalitatea şi disponibilitatea localnicilor. Fidelitatea şi respectul localnicilor faţă de istoria şi tradiţiile lor. Apoi firescul şi normalitatea relaţiilor dintre pelerini. Pe Camino am întâlnit foarte mulţi OAMENI.  Repet TOTUL m-a impresionat.

Ce te-a făcut să nu renunţi, să mergi mai departe, indiferent de durerile fizice?

Să ştii că nici la această întrebare nu am un răspuns exact. Ştiu doar atât, că am trecut prin nişte dureri fizice pe care nu le pot explica şi nici descrie. Tendinita şi nişte băşiiiici cât cuprinde, şi pe stângul şi pe dreptul. Într-o zi foarte călduroasă, pe când străbăteam o zonă de teren plat în Castilla y Leon, m-am trântit pe jos pe marginea drumului, (vezi, nu am zis m-am aşezat pentru că nu s-a întâmplat aşa), şi mi-am zis că eu de acolo nu mă mai mişc. Îmi făceam socoteala că am o sticlă cu apă şi un măr, am un sac de dormit şi o lanternă, deci mă descurc. Dar nici chiar în acele clipe de durere maximă nu m-am gândit să renunţ sau să mă întorc, sau măcar să-mi pun întrebarea „ce-i cu mine aici” sau „cine m-a pus să plec de acasă”? Mi-am dat seama de asta când am ajuns la Finistere, pe malul oceanului. Aşa că nu ştiu ce m-a făcut să merg mai departe pentru că nici măcar nu m-am gândit la asta. Am mers pur şi simplu. Dar ştiu că tot în acea zi, acolo pe marginea drumului, i-am cerut socoteala Lui şi L-am întrebat de ce m-a abandonat dacă tot m-a trimis la drum? Pentru că eu nu aveam cum să am acea idee. Era inspiraţie divină… Şi m-am cam „răţoit”:-). Drept urmare am primit un mesaj de „mult curaj şi bucurie” de la părintele meu duhovnic şi nu ştiu de unde am mai găsit puteri şi am mai făcut 3 km până la primul hostal. Asta e. Pe Camino se întâmplă lucruri care te fac să te gândeşti la tine altfel. Asta dacă ai conştienţă şi vrei să vezi. Asta mi s-a întâmplat mie.

miha13E adevărat că este un drum magic? Ca pe acest drum te vindeci de anumite boli, că ai revelaţii, că-ţi apar ingeri pe drum sau te împaci cu sinele tău?

Drumul este diferit pentru fiecare. Depinde cum porneşti şi ce aşteptări ai. Dacă porneşti cu premisa că pe Camino vei avea revelaţii, apariţii şi globuri de lumină s-ar putea să ai mari decepţii. Eu am pornit foarte trufaşă. Că sunt pregătită fizic, că io-s fată de la munte şi că nimic nu-mi va sta în cale. Şi într-adevăr nimic dinafara mea nu mi-a stat în cale. Doar eu, mie însămi. Pentru că acele băşici mi-au fost date tocmai să mă mai potolească. Să-mi arate ce înseamnă smerenie şi răbdare şi înţelegere. Şi mai ales cât de mică şi neputincioasă sunt în faţa măreţiei Lui. Se zice că pe Camino te întâlneşti cu toţi demonii tăi. Frică, panică, dezamăgire, iluzii deşarte, trufie, minciună, lene, nestatornicie, delăsare, invidie, gelozie, zgârcenie, tiranie, egoism, laşitate şi lista ar putea continua. Eşti faţă-n faţă cu aceşti demoni pentru că eşti singur. Nu mai ai pe cine să dai vina pentru nereuşitele tale. Sau pentru comoditatea ta. Şi atunci, fie îi iei în „piept” şi treci prin ei conştientizând totul cu sinceritate, fie îi duci mai departe în spate şi te întorci cum ai plecat, criticînd în stânga şi în dreapta, totul. Drumul, alţi pelerini, cazarea, masa, soţul, căldura, spaniolii, bagajul, ziua, noaptea….. Dar niciodată pe tine. M-am întâlnit şi eu cu vreo câţiva. Demoni, zic.  Dar cred  că m-am descurcat cu ei. Şi nu am avut niciun fel de aşteptări. Aşa că m-am pomenit dând telefoane unor fiinţe, cărora am crezut eu că le-am greşit. Şi am început să fiu mult mai atentă la ce semne primesc de la natură. Şi mi-am dat seama cât de puternic şi consistent te hrăneşte o ploicică bună, după o zi călduroasă şi am început să mulţumesc pelerinilor cu care călătoream pentru puţină vreme şi care-mi ridicau moralul, şi am văzut cât de importantă a fost prezenţa mea în drumul altor pelerini, cărora le era greu… Şi fiinţa mea s-a apucat să-şi pună nişte întrebări fără să mă întrebe pe MINE mai întâi. EU care le ştiam pe toate şi mi-am dat seama că nu ştiu nimic… Şi mi-am dat seama că întrebările veneau din inimă şi nu din minte, care fie vorba între noi e o mică trădătoare, şi am început să trăiesc din inimă.

miha21Nu ştiu dacă se înţelege ce scriu eu aici, dar aşa a fost. Am făcut cunoştinţă cu minunata fiinţă Mihaela care locuia în inima mea. Şi iată-mă-s. Poate că e un drum magic, sau poate că nu, poate că apar îngeri, sau poate că nu, poate ajungi la lumina din tine, sau poate că nu, dar ce pot spune eu cu certitudine este că de pe Camino nu te mai întorci cum ai plecat. Şi fiecare are experienţele şi trăirile lui. Pentru că fiecare pleacă cu un scop, şi are fricile lui şi îngerii lui şi destinul lui. Nu pot spune decât atât, dacă simţiţi că vreţi să faceţi acest drum, porniţi! Pentru că nimic nu va mai fi ca înainte, indiferent ce. Camino te aduce în faţa ta nud, vulnerabil dar plin de tine. Dacă ai curajul să te vezi aşa cum eşti, bine…dacă nu…nu. Eşti ceea ce alegi să fii!

Ce experienţe neplăcute ai avut pe acest drum, în afară de durerile de picioare?

 

La un moment dat drumul duce la o cruce mare-mare, Croce di ferro, încercuită de multe-multe pietre care reprezintă trecutul pelerinilor care au ajuns pe acolo. Da, este un simbol, dar totul este un simbol. Încarci piatra cu trecutul tău cu grijile, obsesiile şi tot ce ai reprezentat până în acel moment şi porneşti mai departe ca o coală albă de hârtie pe care-ţi scrii restul existenţei tale încărcată de lumină, iubire şi conştienţă. Ce poate fi mai frumos? Pentru că acest Camino nu este altceva decât „drumul” tău, al meu, al fiecăruia dintre noi. Ultreia!!!! (înainte)

miha23Acum când privesc în urmă nici nu-mi mai par neplăcute. Chiar îmi vine să rîd. Într-una dintre zile, după ce făcusem vreo 27 km, şi eram obosită şi flămândă, nu am mai găsit locuri de dormit la albergue. Şi a trebuit să dorm într-o sală de sport uriaşă, nu am mai prins apă caldă, mi-a fost foarte frig şi… şi ce mai contează… A fost o provocare pe care am primit-o aşa cum a venit. Dezamăgită puţin de lipsa apei. Sau într-o altă seară un domn din Germania mi-a spus pe un ton foarte apăsat, că e patul lui acela (dormeam 18 suflete în cameră) pe care-mi pusesem un tricou la uscat… adică pe marginea patului. Asta e, pentru o noapte acel pat care aparţinuse miilor de pelerini care trecuseră pe acolo, era al lui… Într-o altă noapte am dormit cu un liliac în cameră. N-am dormit nici eu, dar nici bietul liliac. A doua zi am făcut doar 9 km. Dormeam pe mine. Viaţă… pur şi simplu viaţă.

Care a fost primul lucru pe care l-ai făcut după ce te-ai întors acasă?

Am vrut să mă întorc pe Camino. Vroiam înapoi între pelerinii care te întâmpinau cu „Buen camino”, vroiam să mănânc tortilla de patatas şi să ascult poveştile pelerinilor la un pahar cu vin. Am dat peste agitaţia şi încrâncenarea oamenilor din România şi mi-am dat seama că marea mea provocare abia acum începe. Să reuşesc să-mi păstrez acea stare de linişte interioară şi bucurie în această „junglă” pe care o reprezintă civilizaţia urbană. Doamne, ce vroiam înapoi!

miha22Cu cine ţi-ai fi dorit să te întîlneşti pe Camino şi să stai de vorbă?

Cu nimeni şi cu toată lumea. Nu am plecat la drum ca să mă întîlnesc cu cineva. Nu-mi ajungea cât socializam şi cât vorbeam în ţară? Şi totuşi am descoperit nişte lucruri despre mine. Pe Camino nimeni nu ştia că sunt Mihaela Tatu de la televizor. Şi totuşi oamenii gravitau în jurul meu şi se bucurau tare de prezenţa mea. Ziceau că le umplu sufletul cu optimism şi bună dispoziţie. Şi câteodată eram eu cea obosită şi mă durea tot. Degeaba, reacţia lor era aceiaşi. Îmi spuneau „smiley face” sau „bright eyes”. Aşa m-am gândit că poate am rostul meu în viaţa asta. Şi dacă tot am primit nişte daruri şi nişte informaţii, trebuie să le împărtăşesc şi celorlalţi. Când dai, locul rămas liber se umple la loc. Şi iar vin şi zic… iată-mă-s!

Crezi că acest drum te-a ales pe tine sau invers?

Eu cred că acolo undeva, în Univers există un maestru păpuşar, care aranjează lucrurile pentru noi. Sunt persoane docile care văd în jurul lor şi-n ele tot ce trebuie schimbat/ modificat/ transformat, ca să evolueze. Dacă vor să evolueze. Şi sunt altele mai încăpăţânate/ rebele/ îndărătnice, care au nevoie de momente mai „dure”, de şoc,  pentru a conştientiza că trebuie să renunţe la ataşamente sau obiceiuri nesănătoase pentru evoluţia lor. Şi atunci acel cineva, eu îi spun Dumnezeu, îţi favorizează situaţii din care tu trebuie să înveţi. Aşa cred că s-a întâmplat cu mine. Doamne-Doamne a mijlocit/ favorizat/ regizat întâlnirea dintre Camino şi mine. Şi felul în care l-am parcurs a fost altfel decât al altora. Am mers ultimele zile cu românca din Suceava, Carmen, cu care am legat şi o prietenie foarte frumoasă. Ea n-a avut nimic. Nu tu băşică, nu tu rosătura, nu tu tendinită. Avea altă poveste şi alte lucruri de ajustat probabil. Întâlnirea mea cu Camino a fost una consimţită. Camino m-a strigat iar eu m-am dus. Simplu.

miha16Ce-ar fi fost Mihaela Tatu fără Camino?

Wow… Mă faci să-mi amintesc cum am fost şi nu mai vroiam să mă întorc în trecut, nici măcar pentru un interviu. Credeam că ştiu cine sunt şi că mă cunosc. Credeam că sunt înţeleaptă şi tolerantă. Credeam că mă vindecasem de ataşamente, faţă de orice şi oricine. Credeam că am ambiţie, dar nu de ambiţie aveam nevoie, ci de voinţă. Mi-am dat seama cum e cu „hrănirea” cu energie, prana. Mi-am dat seama ce înseamnă să fii tot în tot şi totul în tine. Mi-am dat seama că sunt ceea ce aleg eu să fiu şi mai ales că eu mă oglindesc în ceilalţi, iar ceilalţi se oglindesc în mine. Mi-am dat seama ce înseamnă se dăruieşti iubire şi ce înseamnă să fii tu însuţi. Mi-am dat seama ce înseamnă „fiinţă de lumină”. Şi mi-am mai dat seama că oricât citeşti despre orice, dacă nu aplici rămâi doar un cititor. Mi-am dat seama că orice ar zice oricine, vreau să fiu şi să rămân o trăitoare. Fără Camino aş fi continuat să fiu o mască, ce se raportează la alte măşti, uitând cu timpul cine sunt cu adevărat, care sunt adevăratele valori şi cât de frumoasă este viaţa. Fără Camino n-aş mai fi făcut cunostinţă cu m i n e şi cu Dumnezeul din mine. Şi este o strădanie să nu uiţi cine eşti, repet, în aceste vremuri de mari transformări şi provocări în toate sensurile şi în toate planurile. Din când în când mă mai trezesc aşa singură că silabisesc…. Camino  de Santiago de Compostela… DRUMUL… Ultreiaaaa!!!!

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Tatu Mihaela spune:

    Pentru noutati va invit sa vizitati siteul oficial al Mihaelei Tatu: http://www.mihaelatatu.com

Lasă un răspuns la Tatu Mihaela Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *