Bunici cu pensii mici

2Întotdeauna am adorat plimbările în parc. Este locul unde mai găsești o oază de liniște sau de gălăgie provocată de suflete inocente, nu de bormașini, picamăre și alte utilaje stresante. Așa că nu e de mirare că m-am trezit într-o zi cu un chef nebun să merg în cel mai apropiat parc și să stau printre copaci pe o băncuță să citesc o carte, iar vremea de afară a ținut cu mine.

Mi-am luat cartea și o sticlă cu apă în rucsac și am pornit spre călătoria acelei zilei.

Am trecut pe lângă țarcul de câini, m-am oprit o clipă, am admirat specimenele dezlănțuite, am trecut pe lângă locul de joacă al copiilor, un loc gălăgios, dar atât de plăcut, gălăgia aceea îți dă energie. Am mers mai departe, am văzut rațele pe lac, se plimbau fără nici o grijă, m-am oprit să imortalizez câteva momente, iar din spate am auzit glasul răgusit al unei femei:

1-Iubitule, îți amintești când mergeam cu rațele la izlaz?

-Sigur, iubito, ce vremuri! Vezi că rațele astea sunt diferite de ale noastre? Ale noastre erau mai sănătoase, făceau și ouă! Astea parcă au ieșit pe bulevard să se plimbe și aleargă una după alta ca bezmeticele!

-Iubitule, vremurile s-au schimbat odată cu noi!

Discuția lor mi-a atras atenția și m-a făcut mai atentă. M-am apropiat de ei.

– Vă rog, nu vă supărați, dacă nu deranjez, se poate să stau lângă dumneavoastră pe băncuță?

Amândoi au răspuns într-un glas:

-Sigur, cu mare drag, luați loc, e liber!

M-am așezat, mi-am scos cartea din rucsac, dar nu am putut citi mai mult de două rânduri pentru că au început contrazicerile între cei doi bătrânei. Erau atât de simpatici că-ți venea să-i pupi. Nu m-am putut abține să nu ascult poveștile lor amuzante, ea zicea una, el zicea alta, mi-au amintit de copilărie și de contrazicerile propriilor mei bunici. Am intrat în vorbă cu ei și au început să-mi povestească viața lor. Cartea mea era vax albina pe lânga povestea acelor oameni.

Amândoi lucraseră în fabrica 23 august din București, dar cum toată industria a fost distrusă au intrat în șomaj tehnic, apoi alt șomaj, câțiva ani au muncit pe unde au apucat și într-un final au ajuns la onorabila vârstă de pensionare. Numai că penalitățile au fost atât de mari că pensiile lor au rămas extrem de mici. Abia supraviețuiau deși aparent erau doi bătrânei eleganți și înstăriți, poate prea ridați pentru vârsta lor. I-am întrebat cum de au rezistat împreună atâta timp.

Domnul a luat primul cuvântul și mi-a spus: ”dacă nu o aveam pe Măria lângă mine eram mort de mult, ea a fost stâlpul familiei, ea cu copiii, cu munca, cu casa, cu facturile, cu toate, eu am fost un nemernic, nu am ajutat-o cu nimic, ba am avut și câteva amante de-a lungul anilor, ne-a îngrijit pe toți, și-a sacrificat viața pentru noi, dacă aș putea să dau timpul înapoi aș face altceva, dar e al naibii de târziu, sunt prea bătrân și prea bolnav. Cât am fost tânăr eram un rebel neînfrânat și uite dom’șoară trăiesc datorită ei. În urmă cu câțiva ani mi-a donat un rinichi în loc să mă lase să mor că meritam.”

4Ea cu sclipire în ochi îmi spune: ”Nic’șor al meu numai belele mi-a făcut, dar mi-a fost frică să-l las, trebuia să-l trimit la dracu de când mi-a dat prima palmă. Mi-a fost frică să-mi cresc copiii fără tată, mi-a fost frică de gura lumii pe care numai pământul o închide, mi-a fost milă de el, cert este că am avut o tinerețe chinuită, dar acum la bătrânețe suntem și noi împreună și ne mâncăm amarul. Le-am spus și copiilor mei și îți spun și dumitale, domniță, dacă nu merge, fugi, dă-l la naiba, nu te uita în jur, nu faci casă cu mila și cu umilința. Luăm după noi 4 scânduri prinse-n cuie și trei cârpe, învață să trăiești! Ne-au rămas doar amintirile cum ne-am chinuit, cum am făcut vreo 10 concedii de-a lungul vremii, câteva albume de familie și un hârb de mașină pentru care trebuie să plătim ca s-o ducem la casat, dar nu ne permitem. Anul trecut ne-a dat primarul o diplomă că am împlinit 50 de ani de căsnicie și 1.000 de lei pe care i-am dat la întreținere, măcar acum în al 12-lea ceas ar fi fost frumos să mergem și noi într-o stațiune la tratament și relaxare, dar se pare că și asta e un vis. Nu știm dacă va mai exista o zi de mâine, domniță, trăiește și bucură-te de viață”.

M-am despărțit destul de greu de cei doi bătrânei, sper să-i mai găsesc și într-o altă zi. Mi-au dat o altă lecție de viață și m-au pus pe gânduri. Oare eu știu să trăiesc?

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *