Borcanul verticalității

 

Am ajuns de râsu` pixelilor!

      Internetu’ s-a deschis (și) impotenţilor social printr-un proiect al unui individ, fost ministru. De atunci, online-ul s-a umplut cu fel de fel de zodii (multe mai sunt și astea, Doamne!). Unele apun seara, din nefericire altele de-abia atunci încep să-și facă damblaua prin Univers. Universul pixelilor. Nu, nu, “Second Life” este o jucărie. Internetul, ca idee, este cel care acoperă lucrul cu care începem să ne contopim. Cu verticalitatea la borcan. Eventual şi la ofertă. Internetul este lumea stăpânilor fără sclavi. Sau al stăpânilor care se au de sclavi. De fapt, internetul este locul unde ceea ce eşti în viaţa de zi cu zi poate fi uitat pe moment. Mai fac asta pisicile, când acoperă mizeria din litieră sub granule de pietriş. Diferenţa este că ele o fac pentru a genera curăţenie, nu pentru a acoperi mizerie.

        Internetul îţi permite să devii, chiar şi pentru câteva rânduri, un zeu. Să faci absolut ce vrei şi, cu asta, să uiţi pentru câteva clipe de adevărata ta persoană, adică sclavul zilnic. Ăla care nu spune nimic în clipa când întârzie salariul, dar are o mie de păreri virulente când se ascunde după un monitor. Ăla care acceptă să-i fie trecut minimum pe economie în cartea de muncă. Ăla care nu crâcneşte când este chemat să facă ore suplimentare care nu vor fi vreodată plătite sau măcar recunoscute. Ăla care va face întotdeauna şi alte lucruri decât cele impuse de postul lui, înjurând în gând, dar mulţumit că “nu va fi luat la ochi”. Ăla care se va grăbi să scoată întotdeauna bani din buzunar pentru ziua de naştere a vreunui coleg pe care nici măcar nu-l suportă. Ăla care va închide mereu ochii la toate. Pentru că e bine că măcar are ceva. Ăla care a transformat România, alături de mulţi alţii ca el, într-o turmă de vertebrate ciudate, care habar nu au de unde vin, pentru că şi-au uitat rădăcinile la primul salariu amărât şi care nu vor afla unde se duc nici măcar când vor ajunge, din greșeală, undeva.

        Suntem o ţară de aplecaţi. Iar personajul descris mai sus va fi întotdeauna cel care-ţi va livra un cod de comportament. Cel care va încerca să te educe să spui întotdeauna nu ceea ce crezi, ci ceea ce este aşteptat să crezi. Culmea, da, în mijlocul mizeriei morale în care se zbate un astfel de personaj, trist, ceva mai trist şi decât tristeţea de a arunca bani pe Coelho, el va fi primul care le va impune altora cum şi până când să vorbească. Cel care va considera libertatea nu ca suma lucrurilor pe care le poţi face, ci a acelora care-ţi sunt momentan permise.

        Prototipul românesc al verticalităţii. Al unei verticalităţi care a luat forma organului din borcanul de la IML şi la care, sunt sigur, se duc să se uite doar cei complexaţi de propriile dimensiuni. O verticalitate cât ștromeleagul lui Terente, cu asta se bat în piept majoritatea românilor care-şi vând fărâmele de personalitate pe câteva sute de lei.

 

       Şi verticalitatea va continua să existe, doar că vor rămâne din ce în ce mai puţini cei care să constate că ea se află în captivitate.

 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Comentarii : spune:

    Bogdan Constantinescu a scris in 2 September, 2010 – 11:38 PM:
    Oare?
    E ceva fals. Si care, la final, produce si mai multa frustrare. Dimineata stii al naibii de bine cine si ce esti. Si, mai ales, cat…
    green a scris in 2 September, 2010 – 08:41 AM:
    Borcanul verticalitÄții
    asa e…chiar asa. trist. pe de alta parte, bine ca exisra internetul; se mai verticalizeaza lumea – putin cate putin, incet-incet…stii zicala
    Bogdan Constantinescu a scris in 1 September, 2010 – 03:08 PM:
    Grrrr!
    Haideee, mÄi Lupule, cum sÄ le ia oamenilor verticalitatea? :))
    lup alb a scris in 1 September, 2010 – 12:55 PM:
    Rectificare
    Din pacate si borcanul ala cu verticalitate a disparut de la IML.

  1. 17 octombrie 2013

    […] Materialul, pe Mala Hierba. […]

Comentează :