Bel Ami – Feriți-vă de bărbații frumoși!

Gurița lui, căpșuna câmpului 

M-am așezat pe scaunul confortabil de la cinematograf cu gândul la Maupassant. Până să înceapă filmul mi-am imaginat cum scriitorul francez se zvârcolește în mormânt de oroarea transpunerii pe peliculă a romanului său de niște americani avizi după bani și marketing și cum povestea originală e adaptată grosier după capriciile și mofturile fiecărui trepăduș trecut în lista de producție. Din fericire, Guy de Maupassant se odihnește în pace, slavă Domnului. Că doar n-o fi vina lui că Robert Pattison e un actoraș slab! Și ce dacă-i frumușel? Las’ să fie, vorba aia, ne mai clătim și noi ochii, mai ciupim și noi o fantezie două la așternut, însă de la drăgălășenia unui chip la grandoarea unui actor adevărat e multă pâine de mâncat.

În ansamblu, pelicula a urmărit acțiunea romanului iar distribuția a salvat eventualele lacune ale scenariului care părea la un moment dat că pierde teren, că rămâne suspendat, că se încurcă în nimicuri și detalii nesemnificative. Și când macho man-ul nostru dădea semne că s-a rătăcit pe platourile de fimare ale Trilogiei cu vampiri și-a nimerit din greșeală în rolul unui cuceritor manipulator, pac! apare Kristin Scott Thomas și-l salvează magistral.

Până să vă povestesc care-i treaba cu filmul, aș vrea să mă confesez cu ochii în jos și cu pleoapele lăsate și să mărturisesc cu sinceritate că tot filmul nu mi-am putut lua ochii de la gura lui Robert Pattinson. Nici nu știu exact cum i-a stat în hainele lui Georges Duroy, nu știu dacă are ochii albaștri sau căprui pentru că eu m-am holbat ca vrăjită la gura lui. Pe toată durata filmului se întâmplă ceva extrem de straniu cu această gură. Vă rog să țineți cont de detaliul menționat.

Dincolo de asta, am remarcat totuși că răsfățatul nostru fante s-a străduit îndeajuns să ne convingă că e de nasul Umei Thurman, că a înțeles ce-nseamnă să fii lacom și ambițios într-un Paris decadent dominat de influența feminină, că știe ce-nseamnă să fii meschin, fără scrupule și totuși rafinat și delicios de irezistibil. Acuma…ce să zic…omul s-a străduit, dacă i-a ieșit sau nu, judecați și singuri.

După umila mea părere actorul și-a lăsat personajul, destul de ofertant de altfel, să fie îngropat și eclipsat de partea feminină din film. Femeile i-au dat o lecție suficient de usturătoare pentru ca la următorul lui rol să aibă grijă lângă cine semnează să joace. L-au mâncat pe pâine, nu alta, Uma Thurman în rolul primei lui soții Madeleine Forrestier, Cristina Ricci, veșnica amantă docilă, sau Kristin Scott Thomas, soția șefului, impresionantă victimă, care m-a lăsat cu gura căscată de nuanțele pe care a reușit să le scoată din psihologia femeii mature, măritate dar îndrăgostită de un tănâr cuceritor. Superb!

Rând pe rând George Duroy le învârte, le fumează, le schimbă, le cucerește, le folosește, le umilește și cu fiecare nouă redută dărâmată pseudoanalfabetul jurnalist urcă două trei trepte spre calea succesului, a parvenirii, a luxului și opulenței. Mă bucură faptul că nu s-a pus un accent obositor pe jocurile de culise ale presei sfârșitului de secol XIX, că nu s-a bătut monedă pe chestiuni politice, intrigi belicoase sau că nu ni s-au băgat pe gât imagini obositoare din bucătăria slinoasă a gazetăriei. S-a pus accent pe gura personajului cheie. Sau cheia era gura….Mă rog, chestia e că în final va ajunge fix acolo unde-și propune, prin mijloacele specifice bărbatului interesat de propria-i mărire, bărbatul care se scaldă într-o mare nesfârșită de egocentrism.

Excelentă coloană sonoră și mai ales extraordinar de frumoase costumele. Mai mult ca sigur acestea vor face obiectul unor nominalizări la Oscar anul viitor. Am apreciat și faptul că cei doi regizori au căzut de acord să folosească în filmare imagini crude, realiste care nu ascund riduri, alunițe, vârsta și cel mai important micile și delicioasele detalii. Da, merită văzut acest film.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *