Băieți de aur – o piesă de teatru fără regizor

Mi se umple sufletul când văd sala plină la teatru. Când, înainte de gong, văd că nu e niciun scaun liber, mi se umezesc ochii, dar nu las să alunece nimic spre bărbie, nu neapărat că-mi ciopârțește machiajul ci pentru că nu vreau să mă uit apoi prin ochii tulburi și pișărcoși.

 Piesa ”Băieți de aur” de la Teatru Mic a fost descrisă mecanic ca pe poezie în toate prezentările, pe bloguri, în revistuțele de la Mall, în recenziile teatrologilor, toți jonglând cu aceleași cuvinte copiate unul după altul. „Doi foști mari actori de comedie se reîntâlnesc după mulți ani să joace într-un ultim spectacol.comedie spumoasă, savuroasă, frumoasă, umor debordant”, taca-taca-taca-taca…

Dan  Condurache și Mihai Dinvale sunt cei care duc spectacolul în spate de la început până-n final. Restul sunt figurație. Pe Dan Condurache pot să-l acuz de un ușor manierism, el este genul de actor care se folosește de elemente clișeistice menite să amuze vulgul, să distreze sub orice chip spectatorul, să-l surprindă cu mișcări grosolane de bazin care ne duc cu gândul la actul sexual, să arate celebrul semn cu mâna, să facă diverse trimiteri cu recuzita la organul sexual masculin…

N-aș putea spune că e din cale-afară de deranjant. Poate fi chiar reconfortant, depinde în mare măsură de așteptările pe care le ai în momentul când te-ai decis să vezi un specatcol care se anunță comedie spumoasă, savuroasă, bla bla bla.

Cert e că acest mare actor își trece fiecare rol prin registrul personal, îl amestecă în sucul propriu, îi adaugă toate condimentele ca să fie… savuros, nu-i așa?, și-i dă drumul sub lumina caldă a reflectoarelor, având grijă să-l ștampileze cu amprenta dancondurache. Aș zice că întâmpină ceva probleme de dicție, dacă nu cumva mușcarea insuficientă a cuvintelor se datorează vreunei găselnițe pe care a decis i-o atribuie rolului, de altfel un bătrânel împuțit, dificil, atins un pic de Alzheimer, rătăcit prin amintiri, greu de mulțumit și cât se poate de ursuz. De cealaltă parte, Mihai Dinvale a contrabalansat maimuțărelile partenerului, ducându-și rolul într-un registru grav cu intenția clară de a adăuga echilibru întregului act artistic marcat de o pronunțată notă bulevardieră.

M-a impresionat un lucru deosebit de important: este ceea ce lipsește cu desăvârșire din jocul actorilor tineri: legătura extraordinară care se creează în timpul replicilor șuvoi, atenția pentru replica partenerului, sprijinul pe care și-l oferă reciproc pentru construirea treptată a atmosferei, ajutorul pe care și-l oferă din priviri niciodată absente, mereu implicate, faptul că nu se trădează, nu vin de pe stradă ca să joace un c***t de rol, îi crezi, te fură, te duc acolo unde vor ei…

Îmi pare rău pentru noua generație de actori, care par, cu câteva excepții, aruncați de-a cu sila într-un teatru când ei și-ar fi dorit să fie în altă parte… cel puțin asta e impresia pe care o lasă. Mă rog… asta e o altă discuție. Acum discutăm despre cât de savuroasă e piesa de care regizorul s-a dezis în timpul repetițiilor și și-a lăsat baltă proiectul pe care bănuiesc că l-au continuat actorii bazându-se pe experiența zecilor de ani petrecuți pe scândura veche și uzată. Mda! Asta e cea mai grozavă bârfă pe care am auzit-o despre spectacolul de care vă vorbesc… O piesă fără regizor! Bănuiesc că s-au certat ca chiorii, nu s-au înțeles pe tema minunatului act artistic, și-au ciocnit personalitățile neapărat puternice și incisive și Claudiu Goga și-a luat jucăriile și-a plecat. Premiera a avut loc oricum, chiar și fără baghetă regizorală, iar cronicile avizate au fost de părere că cei doi actori joacă paralel, că prezintă un comic vulgar și că, în fine, Dan Condurache se prostește ca un clovn. Eu n-am vazut asta. Am urmărit o poveste frumoasă, am zâmbit de câteva ori, fără să hohotesc, i-am tolerat giumbușlucurile lui Condurache și am plecat răscolită de esența poveștii transpusă pe scenă. Singurătatea este un blestem. Să ne ferească sfântul….

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :