Aspirina – în pericol de moarte

mala hierbaSe întâmpla prin 2001, avem frumoasa vârstă de 26 de ani. Tinerică, frumușică, rătăcită prin București. Mă împărțeam între două locuri de muncă cu normă întreagă și o viață de trăit. Un salariu se ducea pe chirie, întreținere și mizeriile de le mâncam când apucam, pe unde apucam, iar celălalt îl împărțeam la trei: eu, mama și bunica. Aparent: plină de bani, real: cu sănătatea în piuneze și nervii întinși la maximum, somn – din doi în patru, mâncare – covrigi, covrigei și alte derivate, treburi casnice – când prindeam câte o zi liberă, odată la două săptămâni în cel mai fericit caz, colegii – familie, distracție (cluburi, munte, mare) – în vis.

Plăteam chirie cât nu făcea la o garsonieră în Pantelimon, după blocurile gri, ca să-mi cazez hainele și florile, să dorm câteva ore și cam atât. Viață boemă de artist!

Și cum nicio belea nu vine niciodată singură, după un epilat, m-am pricopsit cu ditamai oul de infecție la subraț. Le-am arătat gagicilor la muncă, le-am rugat să mă ajute, nu-mi era frică de durere, știam doar atât: că trebuie scoasă infecția de acolo. Dar cum nu exista niciun ”moț”, niciun canal de ieșire, am intrat în panică.

În mintea mea: <<antibioticul rezolvă>> și apucă-te să iei antibiotic ca nebuna. Am luat cea mai mare concentrație, dar rezultat zero, gâlma nici nu scădea, nici nu creștea, doar mă deranja, zvâcnea și iar zvâcnea.

Întâmplarea a făcut să mergem mai mulți colegi la o înmormântare. După ritualurile creștinești, soția unui coleg a insistat să merg la ei acasă.

sange pe manaTrebuia să ajung la orice spital din București să mi se administreze o doză de autovaccin pentru că reușisem să contactez un stafilococ la muncă. Mi-am cerut scuze și am încercat să refuz invitația. Soția colegului meu nu înțelegea de ce să plec fără să stau la masă, trebuia să mâncăm și noi, s-a grăbit să ne facă o masă caldă și bună, iar eu plec? Nu-i frumos. Cu privirea în pământ i-am spus de ce trebuia să plec, într-adevăr îmi doream să stau la masă cu ei, o familie superbă, dar timpul ne omoară uneori.

A pufnit-o râsul când i-am spus adevăratul motiv, era medic pe salvare. În doi timpi și trei mișcări m-a injectat și haideți fraților la masă. Acea masă a fost un adevărat festin, m-am simțit în familie, nu-mi venea să mai plec. Mi-am făcut curaj și i-am spus și de problema mea cu gâlma mea cât un ou de la subraț, dar când a văzut cum era a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe prietenul lor de familie chirurg: ”Vezi că mâine la prima oră vine bărbată-miu cu o colegă de-a lui s-o operezi”. Mi-a înghețat sângele în vene, oare este atât de grav, ce mă fac? Încercam să găsesc tot felul de scuze să nu merg, tot speram să treacă, dar ea nu și nu, te duci. ”Doamna Ceaușescu” a dat directive clare: ”Bărbate, la prima oră, înainte de munca voastră te duci și o iei pe copilă de acasă, o duci la spital și rezolvați problema că altfel aveți de-a face cu mine. Și ia și un plic cu bani să ai, deși nu trebuie”.

Am plecat la muncă, mă gândeam numai la faptul că voi fi tăiată, îmi făceam în minte tot felul de scenarii horror, a fost o noapte atât de lungă. Dimineață la prima oră am plecat la spital cu colegul meu, m-a văzut doctorul și pe un ton mai puțin prietenos mi-a spus: ”Acum nu am timp, intru în sala de operații, dar vino diseară să te tai. Trebuie să tai și să scot ce e acolo, cum ai stat atât?”. Mulțumesc, pa, la revedere… Toate erau terci în capul meu, să mă mai duc, să nu mă mai duc? Dacă doi spun că ești beat, te duci să te culci, deci, trebuie să mă duc. Teamă combinată cu frică. De data asta mergeam singură, dacă pățesc ceva?

Bunica era în vizită la mine, nu mai ajunsesem de mult acasă și venise ea la mine, era încuiată în casă, telefon mobil nu avea pe vremea aceea, nici măcar fix că-l decuplasem ca să plătesc mai puțin.

tigaraUn lucru știam clar, trebuia să rezolv cumva, toate sentimentele contradictorii trebuiau înlăturate și ia madam calul de căpăstru și dă-i bice că nu-i de stat. Am ajuns la spital, îmi doream să fi plecat doctorul sau să nu mă mai recunoască, dar nu s-a întâmplat asta. Omul serios și grețos de dimineață era pus pe șotii, m-a băgat în camera de gardă, mi-a vorbit așa de frumos, mi-a făcut anestezie locală, m-a tăiat, a curățat, dar rana a trebuit să rămână deschisă ca să se elimine tot de acolo. Cât timp m-a operat a tot glumit cu mine că mă umfla râsul și uitam ce mi se întâmplă.

La final, ca tot românul am vrut să-i dau plicul de la soția colegului meu, dar m-a refuzat: ”Fătucă, după ce termini antibioticul du-te și ia o sticlă de vin și bea-o în sănătatea mea”. M-a întrebat cu ce plec acasă pentru că nu mai eram cu colegul meu și dacă să mă lase undeva. Probabil eram atât de disperată că își făcea griji pentru mine.

Am refuzat frumos și am plecat mulțumită că rezolvasem o problemă de sănătate care mă putea costa viața. Am mers o bucată bună de drum pe jos făcându-mi morală că am stat ca proasta atât de mult fără să iau măsuri, putea fi mult mai simplu dacă mergeam cu ceva timp înainte. Într-un final m-am urcat într-un tramvai, anestezia trecea și au început durerile insuportabile, fiecare zgâlțâială o simțeam până în creier. Eram albă ca varul și probabil aveam  trăsături schimonosite de mi s-a oferit un loc pe scaun, deși eram foarte tânără. Drumul până acasă mi s-a părut o veșnicie.

Acasă mă aștepta bunica cu sufletul la gură că doar știa că m-am operat dimineață. Când m-a văzut cât de albă eram la față s-a speriat, a început să plângă:  ”Ce-i, mamă, cu tine? Cum ești, cu ce ai venit? Te doare?”. În secunda aceea mi-a înflorit zâmbetul pe buze, am uitat de dureri de tot și am dat-o în glume s-o încurajez că totul este bine și voi fi foarte bine. Îmi amintesc cum m-a ajutat să-mi dau bluzița jos și m-am băgat în pat, dar nu am putut dormi de dureri și de zvâcneli. Aș fi vrut să urlu, să plâng, dar nu puteam ca să n-o sperii, mi-am impus să fiu tare și am reușit.

Au urmat alte drumuri pe la spital, schimb de pansamente, curățări, chinuri, glume, dar m-am împrietenit cu domnul doctor.

Atunci am înțeles cât de important este să mergi la medic dacă ai o problemă care nu se rezolvă de la sine. Și am mai înțeles că optimismul grăbește vindecarea, în cazul meu a fost respectul pentru bunica pe care o iubesc și nu am vrut să sufere din cauza mea.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *