Anturaj – povestea unui viol

Anturaj este povestea dramatică a unui viol. Este un strigăt de ajutor pe care nu am apucat niciodată să-l exprim cu voce tare. Este expresia durerii ascunse pervers, undeva în adîncul minţii şi sufletului meu.

Cît de uşor ne vorbesc ştirile astăzi despre violuri! Violuri de femei, bătrîne, de copii, cît de uşor trecem peste acest subiect avînd impresia că este doar o ştire de la ora cinci.

Nu este! Este un fapt oribil şi dureros care se poate întîmpla oricui. Este un subiect despre care nici măcar victimele nu vorbesc totdeauna. Este un act animalic al unor fiinţe împotriva altor fiinţe, care dacă nu au curajul să-l sesizeze, dau putere infinită nemernicului care a făcut-o.

*

Nu era la primul viol. Îi făcea plăcere să vorbească despre asta, din cruzime pură sau poate cu intenţia de a mă tortura. Îl cunoşteam. Era prieten cu cea care la vremea respectivă o consideram aproape cea mai bună prietenă. Motivul său, căci a avut unul, a fost acela că eram prea figurantă în ceea ce-l privea, cînd eu, de fapt, o dădeam la toţi repede şi uşor. Aşa mă vedea nenorocitul care m-a distrus atunci. Prietena mea însă, nu s-a străduit niciodată să-i explice ce fel de om eram, nu a încercat niciodată să-i tempereze pornirile de animal împotriva mea şi niciodată nu mi-a dezvăluit ce se întîmplă sau nu m-a avertizat să fug din calea lui. Dimpotrivă.

Eu am fost mereu o naivă în ceea ce priveşte cît de periculoşi pot fi oamenii. Şi pe el, îl tratam cu acelaşi respect cu care tratam pe toată lumea. Credeam că dacă vorbeşti frumos, te porţi frumos şi nu deranjezi pe nimeni, nu ţi se poate întîmpla nimic. Cîtă inocență..

În noaptea aceea, au complotat împotriva mea toţi, cred. Nu voi afla niciodată adevărul, mi-aduc aminte doar că ea şi o altă prietenă a ei au făcut astfel încît eu să rămîn singură cu el în maşina lui, asigurîndu-mă că sunt pe mîini bune şi că mă va duce acasă. Le-am crezut, erau prietenele mele, iar el era prietenul lor.

La nici cinci minute de drum prin noaptea aceea îngrozitoare, am avut şocul vieţii mele. Brusc a început să-mi vorbească oribil, şi din cînd în cînd să-mi dea cîte o palmă. Mă umilea cu vorbele şi cu palmele. M-a şi scuipat, cred, a vărsat o sticlă de apă pe mine. Nu știu cît a durat drumul, dar mi-am dat seama că nu mă duce acasă. Mi-era frică să gîndesc sau să acţionez în vreun fel. Îmi amintesc doar că mă întreba în batjocură dacă vreau să merg cu el de bună voie sau să mai cheme nişte prieteni din puşcărie fiindcă aşa merită una ca mine.

M-a dus la un motel sau o pensiune, unde nu m-a văzut nimeni intrînd. Nu ştiu de ce nu am fugit din maşină cînd a ieșit să ia o cameră. Eram pur şi simplu paralizată de frică. Ajunsesem să gîndesc că mai bine mă violează el decît să mă omoare alţii pe cîmp.

Am ajuns în camera aia nenorocită şi m-a pus să mă dezbrac. Nu ştiu dacă era îngrozitor de frig sau tremuram de frică. M-am dus la baie şi am vomitat sau cel puţin am avut senzaţia aia nenorocită, nici măcar nu mai deosebesc ce simţeam de ce mi se întîmpla cu adevărat. M-am întors în cameră şi m-am băgat în pat, sub plapumă. Aşa cum îmi cerea, plîngeam şi urlam cu o respiraţie sacadată. Încerca să mă sărute şi se enerva că nu-i răspundeam şi iar mă umilea şi mă amenința. Coşmarul a durat cel mult 30 de minute, căci violatorul meu a avut o revelaţie exact înainte să mă nenorocească pe viaţă. Privindu-mă şi-a adus aminte de fiică-sa de acasă şi nu a mai putut să o facă. Nu a apucat să mă violeze sau să mă abuzeze fizic în vreun fel, în afară de acele palme pe care mi le-a dat în mașină. M-a băgat înapoi în maşină, mi-a mai dat alte palme şi a continuat să mă batjocorească şi să mă terorizeze cu ameninţări.

A oprit la farmacie, m-a obligat să înghit pastile să mă calmez, mi-a dat picături de ochi şi în 10 minute a scăpat de mine trimiţîndu-mă într-o altă maşină cu alţi prieteni care să mă ducă acasă. Tot drumul a fost o agonie, căci nu ştiam dacă noii lui prieteni îmi vor acorda acelaşi tratament sau dacă aveam norocul chiar să mă ducă acasă. Am fost norocoasă atunci. M-au dus acasă.

Nu am fost în stare să fac nimic cîteva zile, eram paralizată de frică şi plîngeam. Nu m-am dus niciodată la poliţie şi nu am spus nimănui. Regret teribil că mi-a fost şi-mi este încă frică şi ruşine şi ştiu că atitudinea mea a făcut probabil ca nenorociţii ăia să facă o altă victimă, poate nu la fel de norocoasă în nenorocirea ei ca şi mine. Îmi cer iertare lor, victimelor! Şi mă iert pe mine fiindcă m-am simţit vinovată.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Comentează :