Alina Duna, din corporatistă – aventurieră în Cambodgia

Pe Alina o cunosc de când ne jucam cu păpuşile în parc şi învăţam împreună abecedarul. Am fost colege de bancă până la liceu. Când drumurile noastre s-au separat, ea s-a îndreptat către filosofie, iar eu către jurnalistică.

Personalitatea ei extraordinară, vocea caldă, mintea brici, au propulsat-o direct în poziţii importante în firme de publicitate, bine plătite. Aventura ei de corporatistă s-a încheiat acum un an şi mai bine când a decis că spiritul ei creativ, bunătatea şi veselia sunt castrate sistematic într-un sistem închistat unde oamenii sunt priviţi ca nişte cifre care aduc bani pentru nu ştiu ce consilii de administraţie sau investitori.

Umanistă prin excepţie şi-a construit propria lume, s-a înconjurat de oameni de calitate şi şi-a inventat propria școală de viaţă care să aducă şi celorlalţi o idee despre cum poţi să trăieşti fără a te sufoca de valori supraestimate precum banul, faima, celebritatea. Şi-a păstrat coloana vertebrală şi principiile şi s-a întors în timp redescoperindu-se pe sine şi ajutându-i pe ceilalţi să se regăsească.

Astăzi vă vorbeşte nu despre şcoală ei de viaţă, cum îmi place mie s-o numesc, ci despre o călătorie extraordinară în Vietnam şi Cambogia. Pentru asta ea a ales să meargă acolo unde luxul este un concept fără definiţie, unde oamenii sunt mici comori sufleteşti şi izvoare de inspiraţie, unde poţi învăţa că se poate trăi fără carduri, maşini sau poşete. Locuri de unde te întorci fără cadouri şi suveniruri.

I-am pus câteva întrebări şi a avut generozitatea să-mi răspundă şi să ne ofere mărturii fotografiate.

Cine alege o astfel de destinaţie despre care în mediul consumatorilor de turism internaţional nu este chiar cea mai vânată?

Cred că oricine care vrea altceva decât experiența comodă, frumoasă dar să zicem poate… standardizată. Ai şansa astfel că până şi planningul de vacanţă să devină o întreagă experienţă. Nimeni nu ştie mai nimic să-ţi zică iar cei care au trecut prin ţinuturile cu pricina au păreri complet contradictorii asupra unuia şi aceluiaşi lucru. Minunat!

De ce? De ce acum?

Acum pentru că în scurt timp şi Cambodgia va deveni tot o experienţă împachetată frumos pentru toată lumea. Nu că ar fi ceva neapărat rău. Ba poate dimpotrivă. Cu cât ajungem mai mulţi pe acolo, cu atât avem şanse să înţelegem şi alte lucruri decât am înţelege la Paris spre exemplu, unde e absolut superb totul dar nu despre asta este vorba. Acum Cambodgia este naturală ca fiind opusă civilizaţiei adică consumerismului de tot felul. E o piaţă încă de cucerit, de crescut.

Cum sunt cei cu care te-ai întâlnit acolo în calitate de turişti?

Că majoritatea aventurierilor, erau oameni care căutau ceva însă nici ei nu ştiau ce. Probabil că se căutau pe ei. Oameni care şi-au dorit să ajungă acolo însă le era neclar ce i-a chemat. Îmi plăcea să le văd consternarea şi realmente uluirea că se afla acolo fără să ştie de ce. Ştiau că simt un fel de chemare. Cam atât… Oameni parcă mai reali. Mai curioşi. Sigur că existau şi pălării închipuite însă putintele iar frumuseţea unor astfel de locuri este că ai spaţiu să te uiţi la ce şi cine vrei.

Ceai văzut şi te-a impresionat?

M-a deconstruit complet natura din oameni, naturaleţea vieţii lor, puterea şi seninătatea lor. M-a pus pe gânduri puţinul care le ajunge. Faptul că nu au început încă să consume lucruri, sunt încă la consum de viaţă proprie.

Am rămas absolut uluită de regiunea Angkor. Măreţia, puterea, structura şi diversitatea templelor, a oraşului apus de mult, ascuns în copacii care îşi cer spaţiul lor. Piscinele, bazinele uriaşe de colectat apă, de susţinut nisipul pe care sunt construite clădiri. M-a bucurat dantelăria fiecărei pătratele de perete. Atenţia şi cochetăria detaliilor. Semnificaţiile şi poveştile în care trăia imperiul Khmer. Puterea şi tehnologia pe care ei o aveau în secolul 11 şi pe care noi ne străduim să o înţelegem abia acum. Respectul pe care îl aveau pentru natură, pentru astre, pentru animale. Clădirile sunt aparate de tot felul de zeităţi hinduiste, protejate de spirite budiste, oglindesc constelaţii…

Satele din regiunea Angkor. Starea primară în care trăiesc oamenii de aici. Adesea ai impresia că eşti într-un fel de muzeu, într-un fel de platou de film. Că nu poate fi adevărat. Aleile portocalii dintre copacii de peste 40 m înălţime. Maimuţele lejere care consumă nuci de cocos sau te trag de pantaloni să le dai şi lor ceva, orice, fie şi camera de filmat. Elefanţii care zi-lumină îi plimba cu răbdare pe turiştii bucuroşi că au aşa un mijloc de transport mare şi blând.

 Ce ai învăţat despre oameni, despre cultura şi civilizaţia lor?

A fost foarte amuzant căci în primele zile am suferit îngrozitor văzând sărăcia de acolo. Dincolo de orice fel de sărăcie închipuită vreodată. Şi mi-a părut rău şi am oferit una şi alta în stânga şi în dreapta şi apoi spre final de vacanţă mi-am dat seama că toată durerea aia era pentru mine, nu şi pentru ei. Ei trăiau simplu, în natură, preocupaţi de lucruri fireşti. Constrângeri naturale, griji tot în zona asta de om simplu. În timp ce eu – să nu zic noi – mă simt constrânsa şi covârşita uneori de lucruri care nu sunt ale mele, ci ale grupului din jurul meu, care, la rândul lui, a fost dresat să gândească şi să se comporte într-un anumit fel şi nu cumva în alt fel… Noi plătim preţul aşa numitei civilizaţii şi asta vezi când ajungi într-un loc în care lucrurile sunt complet diferite.

Am mai învăţat că orice cuvinte avem noi nu acoperă experienţele pe care le ai acolo. Cuvintele noastre nu se potrivesc cu ce este acolo. Nu sunt suficient de bogate şi elastice. Sunt ca noi. Rigide.

Ce-ai mâncat, ce-ai băut şi cum te-ai distrat?

Am mâncat prea mult şi complet genial! Au o bucătărie fenomenal de bogată şi colorată cu multe mirodenii. Sunt tare fericiţi şi râd de tine când văd câte castroane comanzi tu! Şi e tare plăcut căci la cele mai multe locuri de mâncat sau restaurante să le zicem – primeşti mâncarea în frunze, în nuci – în tot felul de containere naturale. Nu am mâncat crocodili şi căţei şi şerpi şi furnicuţe. Bariere culturale, presupun.

Ce-ai învăţat despre tine în această experienţă?

Am învăţat că puternic înseamnă să te naşti în junglă, să mergi ani de zile  40 km cu bicicleta zilnic către şcoala indiferent dacă plouă de nu vezi nimic în faţa ochilor sau este atât de cald şi umed că în saună. Să fi determinat indiferent de orice. Să te căsătoreşti, să faci copii, să înfiezi copii, să te îngrijeşti de părinţii şi surorile tale, să visezi la facultatea pe care o vei face odată ce vei reuşi să ai câţiva bănuţi pentru tine, să colinzi toată ziua povestind despre bogăţiile trecute ale neamului tău, iar seara să te întorci într-un locuşor unde să mai înveţi încă o limbă străină astfel încât să poţi să-ţi susţii şi mai bine familia. Poveşti spuse cu seninătate şi cu un zâmbet care părea că vine de foarte departe. Am văzut o nouă definiţie a ceea ce înseamnă un om. Mi-a fost ruşine de toate sclifoselile mele.

Partea cea mai interesantă este că îţi vezi dimensiunea ta ca om. Pe de-o parte creşti pentru că toate minunile de acolo sunt făcute de oameni, pe de altă parte simţi cum te micşorezi pentru că nu sunt făcute de oameni ca tine. Partea bună e că te reaşezi unde îţi e locul. Iar locul meu nu e între poşete şi pantofi cu toc, tranduri în modă – nu că aş avea ceva împotriva lor… Ba dimpotrivă. Tocmai de aici vine dilemă!

Ce ţi-ai cumpărat?

Nu prea ai ce să cumperi… Primeşti mult de la oameni, însă de cumpărat chiar nu prea ai ce. Şi chiar dacă ar fi, e uşor ridicol şi superficial să mai cumperi ceva după ce toată ziua trăieşti printre legende şi poveşti. Nu mai ai nevoie. Ai deja sufletul plin. Ce-i drept, poţi să-ţi cumperi stări. Gen mergi la un restaurant european şi te visezi colonialist. Am văzut mulţi care au făcut-o! Pălării şi eşarfe… ce să zic…

Te-ai mai întoarce?

Aş vrea să rămân în starea aia de primire şi uimire şi revelaţie şi fericire şi mulţumire că am ajuns acolo. Sau măcar să nu o uit. Căci cu toată căldura şi umiditatea din sezonul lor rece şi uscat, foarte mult m-am bucurat că am ajuns să văd aşa minuni. Povestea cineva despre o doamnă care a venit în tinereţe şi s-a reîntors când avea peste 80 de ani. Plângea de bucurie că a reuşit să se întoarcă.  Da, m-aş întoarce, însă sunt multe de văzut înainte.

Ce ai simţit revenind acasă?

Am simţit şi mai acut ceea ce am văzut acolo. Însă recunosc că m-am bucurat într-un fel: că am un loc în care pot să stau în linişte şi curăţenie şi spaţiu şi aer rece şi fără umezeala, să visez la cât de frumos trăiesc oamenii în sate plutitoare pe 1 m pătrat de scândură, la cum se plimba ei în lighean pe ape, la cum stau înfăşuraţi în şerpi, cât este de natural pentru ei să ceri un crocodil pe care pe loc să-l faci grătar!

Ne poţi împrumuta foto?      

Da! 🙂

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. 14 martie 2012

    […] Alina Duna, din corporatistă – aventurieră în Cambodgia […]

  2. 7 februarie 2014

    […] Mulţumesc bibliotecii personale Alina Duna pe care o puteţi citi şi voi aici cu un interviu! […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *