Ada Cartianu, fetița care nu crește niciodată

Artist complex şi desăvârşit, prietenă cu un suflet divin, mama excepţională şi soţie. Descendentă a familiei Cartienilor, copil nonconformist într-o istorie de familie tumultoasă. Cuvintele mi se par prea mici ca să pună în valoare un om cum este ea. Pentru mine, cu toată dragostea şi cu mândrie vă spun, că această minunată fiinţă îmi este soră, muză şi model. Pentru că este prin excelenţă o femeie care s-ar fi potrivit poate, altor vremuri, în care ipocrizia, orgoliile fără limite şi prostul gust nu făceau legea şi normalul în societate.  Am să o las să vorbească pentru ”femeile Mala”. Pentru că ne dorim ca în comunitatea noastră să ne bucurăm de oameni care scriu istorie fără să pună preţ pe celebritatea fără conţinut, pe averile făcute de dragul averilor, pe prieteniile bazate pe interese. Dincolo de mediocritatea în care ne scufundă un sistem, exista valori despre care prea puţin se mai vorbeşte.

Puţin din istoria familiei Cartianu

O descendentă a acestei familii, Alexandra Cartianu (n. 1978), artist plastic, romancier, dramaturg şi regizor, domiciliază la Chicago din 2005. În lucrarea sa ”The House of  Thousand Mirrors. A call of freedom and change of America” (Casa cu o mie de oglinzi. Un apel de libertate şi schimbare din America), tânăra dă glas unor povestiri de familie, din care aflăm date interesante privind generaţiile mai vechi ale neamului său, totul învăluit într-o caldă atmosferă de mândrie românească şi legendă patriarhală.

Ada despre Ada

„Visul meu este să-i fac pe oameni să simtă cu o simţire autentică. Să simtă mai mult, să dăruiască mai mult şi să nu ceară nimic în schimb, măcar pentru o clipă. Să se elibereze de constrângeri şi prejudecăţi înaintea vieţii şi lumii aşteptând să vadă ce sunt capabile acestea să le ofere şi, apoi, să pretindă ceea ce vor.”

MS: Pentru că suntem în luna femeii, o să vorbim astăzi despre femeia Alexandra Cartianu sau Ada Cartianu?! Cum te recomanzi?

AC: Instinctiv aş răspunde „Ada”. Este numele cu care sunt obişnuită de copil, iar întregul pseudonim artistic „Ada Cartianu” pe care îl folosesc de aproximativ 16 ani este legat de amintirea bunicului meu Eftimie Cartianu pe care l-am idolatrizat… şi încă fac acest lucru.

MS: Cine este femeia AC şi cum ţi-ai trăit viaţa în ultimii 5 ani?

AC: Deşi sunt mama unui băieţel de 4 ani, nu ştiu dacă încă mă pot considera femeie, pentru că nu am ajuns la un nivel de maturizare bine definit și strict. Sunt încă extrem de copilăroasă și deși felul meu de a scrie ar da senzația unei femei mature și cu rădăcinile bine înfipte undeva pe pământ, adevărul este că eu încă mă cațăr în copaci, mănânc ciocolată pe furiş şi apoi nu ştiu ce să fac să nu mă îngraş, sunt îngrozitor de încăpăţânată şi ador să mă joc „Ascunsa” cu copiii din „cartier”. Iar despre ultimii 5 ani din viaţa mea pot spune că au fost o aventură incredibilă balansată între romantism, primul copil, postpartum depression, ascensiune în carieră, călătorii şi o explozie de culoare pe pânze. Cel mai simplu spus: în ultimii cinci ani am trăit un travaliu continuu din care s-au născut multe idei, succese, dar şi deziluzii.

MS: Care sunt priorităţile unei femei după 30 de ani?

AC: Priorităţile mele s-au schimbat radical în momentul în care l-am ţinut în braţe pe Mattis, băieţelul meu. Tot sistemul meu de valori şi nebunia carateristică firii mele greu de temperat înainte, s-au modificat brutal, ca şi cum am fost născută a doua oară. Aş putea spune că în viaţa mea de după 30 de ani ca mamă, prioritatea mea numărul unu este fiul meu şi apoi cariera.  Uneori nu este uşor să faci faţă ambelor în acelaşi timp, însă cu ajutorul mamei mele, care este o bunică excepţională, am primit şi spirijinul şi dragostea de a îmbina cele două aspecte ale vieţii mele.  Un alt avantaj pe care îl am este lejeritatea şi libertatea pe care o primesc de la soţul meu, Michael, care, spre norocul meu, mă iubeşte aşa zăpăcită cum sunt şi mi-a înţeles latura nonconformistă a spiritului liber.

MS: Ce rol îţi place mai mult? Femeie, mamă, pictoriţă, scriitoare?

AC: Cred că uneori le joc pe toate în acelaşi timp. Deşi îmi place să joc fiecare dintre aceste roluri, încercând să le prestez la perfecţiune, adevărul este că atunci când mă gândesc într-un mod puţin egoist doar la ceea ce poate reprezenta fiinţa mea cu adevărat, răspunsul meu ar fi: ”Scriitoare”. Cum nu mi-am mai regăsit liniştea psihică să scriu de câţiva ani buni, am găsit un mod de revoltă şi creativitate, de exprimare interioară prin culoare şi desenele mele, care, de fapt, reprezintă felul în care sufletul meu vede sau înţelege lumea. Nu mă așteptam să am atâta succes cu arta pentru că visul meu de copil a fost să devin scriitoare, deși am balansat de-a cursul timpului mai multe hobby-uri printre care și pictura.

Sunt o persoană extrovertită, îmi plac conversaţiile lungi şi iubesc cărţile, dar de ce îmi place rolul de scriitoare? Cred că răspunsul vine din adâncul amintirilor din copilărie. Bunicul meu, Eftimie Cartianu scria şi, încă de la o vârstă fragedă, am fost oarecum iniţiată în poezie, filosofie, proză. Poate, totul porneşte din educaţia pe care am primit-o, dar în aceeaşi măsură iubesc să stau la birou pierdută între cuvinte, să simt acel şuvoi de creativitate care îmi furnică pielea şi apoi explodează într-o avalanşă de propoziţii şi fraze care te exclud efectiv timpului, aşezându-te parcă, într-un univers paralel, într-o lume personală atât de reală. Când scriu sunt fericită.

MS:Cum iubesc bărbaţii de peste ocean? Dar femeile?

AC: Nu pot să nu râd, ehh, bărbaţii…. Ideea e cum iubesc bărbaţii, de peste ocean, ori de acasă, tot bărbaţi sunt. Însă, ceea pot spune este ca bărbaţii de peste ocean nu mai poseda cultul „de a face curte” şi cu desăvârşire le lipseşte bunul gust al galanteriilor. Dar, în aceeaşi măsură, poate să fie şi atitudinea mea sarcastică în ceea ce priveşte eticheta cu care sunt prezentaţi occidentalii ori bărbaţii, în general. Însă, bărbaţii iubesc, iar unii dintre ei iubesc frumos şi, adevărul e că, fiecare om iubeşte diferit, femeie sau bărbat. De obicei, iubim mai mult pe cine nu ne iubeşte, şi poate nu iubim deloc pe cel care e capabil să facă orice pentru noi. Îndrăgosteala depinde enorm de conjunctură şi moment, dar cred că iubirea apare cu timpul, după ce îndrăgosteala trece. Femeile de aici iubesc şi ele cum pot, poate ca noi, poate că nu, dar tot ceea ce văd în metropola asta mare şi frumoasă este că majoritatea femeilor care s-au lăsat „luate” poartă cel puţin „a 15.000$ diamond ring”.

MS: Cum arată prietenul/prietena cu care îţi împarţi secretele, bucuriile şi împlinirile, dezamăgirile şi tristeţile?

AC: Sunt norocoasa „posesoare” a trei bijuterii inestimabile: Monica Stănescu, Catrinel Sandu şi Delia Timaru. Iar dacă vrei să-ţi detaliez şlefuirea acestor preţioase pe care le port cu mine zi de zi, fie în suflet sau fizic, cu desăvârşire întrece orice meşteşug omenesc văzut vreodată. Apoi mai sunt trei prieteni, unul vechi şi bun ca vinul, din perioada anilor care nu ne mai ştiu ei pe noi, Leonard Albu, al doilea e un crai de note muzicale, Vali Crăciunescu şi al treilea e un om pe care îl iubesc foarte mult, şi care reprezintă imaginea tatălui pe care nu l-am avut niciodată, Dan Măciucă.

MS: Ce iubeşti la oameni? Ce urăşti?

AC: Iubesc puterea omului de a se dezvolta frumos, de a avea succes păstrându-şi coloana vertebrală fără să uite de trecut. Iubesc loialitatea, devotamentul, prietenia adevărată care învinge totul. Iubesc, pur şi simplu să iubesc oameni. Iubesc până şi oamenii care m-au rănit, pentru care am suferit, care m-au dezamăgit şi din cauza cărora poate a trebuit să schimb multe aspecte ale sufletului meu. Dar nu am timp să urăsc, pentru că o secundă de ură ucide ore de dragoste, luni de iubire. Ura e mult prea negativă, ucigătoare, o stare de sinucidere abjectă pe care nu vreau să o retrăiesc. Da, am urât cu dragoste dementă, ce elixir demonic! „Urăsc să urăsc. Iubesc să iubesc.”

MS: Ce te inspiră când creezi?

AC: Momente… sunt inspirată de momente de viaţă, de trăiri, de cărţi, de ceea ce visez noaptea. Creez din impuls fie un tablou, fie o carte. Niciodată nu ştiu ce pun pe pânză sau pe hârtie, niciodată nu am un plan cum încep sau cum termin. Pur şi simplu încep şi termin, apoi văd ce iese. Percepţia sufletului meu asupra lumii, oamenilor, lucrurilor şi universului este principiul care mă inspiră în artă, scris sau viaţă.

MS: Dacă ţi-ai face un autoportret cum s-ar numi?

AC: Citându-l pe Vali Craciunescu ar fi „Zuzi”. Dacă aş da eu un nume ar fi: „ Fetiţa care nu creşte niciodată”, doar ca să sune mai poetic.

 MS: Cum ar începe cartea care ar scrie despre viaţa ta?

AC: „Nebuni de Porţelan” e titlul , o carte care se scrie „singură” de 7 ani încoace, şi sper că pentru încă o 100 de acum înainte. Ştii, vreau să trăiesc mult, mult şi cu patos până uit că sunt muritoare.

Un fragment din carte: „Mi s-a umplut gura de furnici. Am hemoragie intestinală și scuip deșeurile cu care m-a hrănit lumea. Tristă lume! Fericita-mi eu! Dacă n-ar fi ea, scumpa umbra mea, ar fi ce nu știe pământul ghețarilor ca să-ncălzească jocul ielelor pe sârma vieții. Să nu mai nopțile-nchinate de latră luna la câini la apusul dimineții pe noaptea ursitoarelor. Probabil absurdul din mine nu existase până în clipa în care pe caldarâmul străzii Brezoianu s-au prăbușit stelele fără noroc din anul fantomă. Picaseră pe asfaltul tuturor. Bizar fel de a trece în neființă! Așa și iubirea care tresare în luciditatea spontană a unei teorii gratuite: iubirea e uzată, s-a plafonat în sine-ai! Vrăjitoarea vrăjitoarelor din turnul de frișcă cu ciocolată și-a mâncat căpșuna-n ceaiul de iasomie dându-mi liniștea din barba omului cu casa barcă. Ce dulce ambiguitate pe pana roz a unui înger. Abia acum înțeleg rostul venirii mele la rădăcina pomului făgăduinței…Viața e marea pe care trebuie s-o traversez fără barcă! Ehe! Ajuns pe celălalt mal e doar o prelungire a sufletului, abia atunci pot spune că am trăit cu adevărat în lumea pescarilor căci, mai departe de acolo nu e decât începutul fără de sfârșit al vieții.” Absurdul abia acum începe.

MS: Care este secretul pe care ţi-ai dori să-l împărtăşeşti femeilor de acasă în luna femeii, după ce au sărbătorit luna iubirii?

AC: Iubiţi-vă pe voi înşivă înainte de a iubi altceva, dar când iubiţi pe altcineva să nu vă fie teamă de nimic din ceea ce zice lumea. Mai bine „proastă de îndrăgostită” decât fără puterea de-a iubi la un moment dat.

De ce zic asta? Iubirea de sine, într-un mod lipsit de narcisism sau egoism, ne oferă şansa să ne cunoaştem cu adevărat. Pretinzând că iubim pe altul înainte de a ne iubi pe noi înşine este o dovadă a faptului că nu avem nici cea mai mică idee ce înseamnă iubirea. A descoperi iubirea pentru tine însăţi este o poartă care-ţi oferă şansa să iubeşti cu adevărat pe altcineva. 

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

2 răspunsuri

  1. Relly Gheorghe spune:

    Daca ar fi sa aleg intre bani, putere materiala si sanatate impletita cu dragoste, clar….mi as dori hrana sufletului.Adevarat, fara bani nu putem trai, dar….atit cit avem nevoie, atit cit e necesar…in schimb fara suflet, fara sanatate, nu avem nimic. Am cunoscut oameni,,grei”,goi in interior,nu tinjesc dupa putere,imi doresc libertate, imi doresc sa ajut, imi doresc ,,sa fiu eu”.Femeia e puternica ,femeia naste, femeia iubeste,femeia conduce din umbra.Perpetuam obiceiuri, invatam copii ,iubim, rasfatam,…suntem complexe.Avem puteri magice uneori, superb!!

  1. 8 martie 2012

    […] Monicăi, avem unul despre aventurile Alinei în Cambodgia, Vietnam și Japonia, unul despre Ada Cartianu, scriitoare și artist plastic, o prezentare a lui Mihai Țenovici, ilustratorul meu de la Căpsuni […]

Comentează :