320 de pisici negre – Rodica Ojog-Brașoveanu

A fost lectură obligatorie, pentru clubul de carte, cum însă nu m-am dat în vînt după stilul rețetar al doamnei Brașoveanu aș fi preferat să n-o citesc. Mi-a plăcut ”Cianură pentru un surîs”, dar aveam 12 ani cînd se întîmpla asta, era normal. Îmi plac romanele polițiste (mai ales vara), însă cînd se aplică prost rețetele, sau sînt prea multe ingrediente, nu mai vreau să gust borșul din oală.

În primul rînd ce te enervează la cartea asta este că autoarea pune în scenă încă de la început prea multe personaje despre care nu știi nimic și le lasă să joace diverse roluri, de parcă noi le cunoaștem deja. Asta seamănă cu acele situații ciudate cînd o proaspăt cunoscută vrea să pară interesantă și începe o poveste cam așa: ”Mi-a spus Andreea că va trece pe la mine să-mi dea gogoși”, dar tu abia ai cunoscut-o pe interlocutoarea ta, așa că cine mama dracului mai e și Andreea? (Numele e pus la întîmplare)

Nici tehnica nuanțării unui personaj prin dialog nu-i iese Rodicăi Ojog-Brașoveanu, pentru că toate personajele vorbesc la fel. Capitolul 2 (”Ned Morton are o idee”) e agasant de sec. În sfîrșit, pînă la urmă, cu puțin efort te prinzi cine care e: avem un Ned Morton (că doar e capitolul lui), un escroc pe cale să se lase de meserie pentru că s-a îndrăgostit de o puritană, iar tipa vrea copii și grădină cu flori, o Ingrid fatală încurcată cu un Dan, neguțătorul-român de obiecte valoroase, nu chiar toate venite pe filieră cinstită, care s-a lăsat și ăsta de meserie de teama copoilor români, iar acum încearcă să-i bage mințile în cap lui Ned să nu dea lovituri în România că va regreta, nu va scăpa nici în gaura de șarpe, așa de bine își fac meseria polițiștii. Aici iei o pauză și te întrebi: cartea asta e scrisă de o româncă? Hm… iată realitatea ei rostită prin gura personajului-Dan: ”Ține minte, nu poți ascunde nici un sugaci! Au o organizație fantastică! Există o lege privind obligativitatea muncii, orice pierde-vară e reperat urgent.”. Și pentru că de-aici încolo realizezi că vei citi o ficțiune despre chiar țara ta, te faci mai comod în fotoliul de lectură și continui.

Portretul Melaniei Lupu, în schimb, este foarte bine conturat, femeia care face pe imbecila în fața altora se descoperă doar cititorului, prin dialogul interior pe care-l susține cu sine însăși. Astfel avem avantajul de a întîlni un Colombo răsucit pe dos sau un fel de Miss Murple, dar fără agerimea acesteia din urmă, iar dacă nu ar fi atît de bătrînă, cînd după o anumită vîrstă ți se iartă aproape totul, Melania ar fi neverosimilă. Dar fiiind și bătrînă și tot atît de fermecătoare ca bunicuța lui Tweety, e ușor să ți-o închipui bînd ceai în ceșcuțe de porțelan și tricotînd fulare pentru motanul ei, Mirciulică, nicidecum în acțiune ca o baba nebună care se ia la trîntă cu nămeții de zăpadă pentru că vrea musai atunci un kil de portocale din piață.

Cînd începe să abereze dialoguri interioare în șir despre alte personaje pe care nu le mai întîlnești apoi pe nici o pagină, îți vine să sari lejer paragrafe întregi. Dacă ar mai fi scurtat din dialogurile astea interioare – multe inutile – poate că aș fi simpatizat cu personajul Melania Lupu. De la început pînă la sfîrșit, Melania Lupu joacă teatrul Bulandra și e atît de preocupată să-i iasă rolul de idioată și să nu fie deconspirată că uită s-o mai plîngă pe sora ei cea proaspăt decedată. E cea mai deșteaptă bătrînă ever, îi depășește în inteligență și pe copoi! E clar copiată după Miss Murple a Agathei Christie, dar și aceea devenea agasantă la un moment dat. Iar lui Ned, de fapt, de ea trebuie să-i fie cel mai teamă, că polițiștii sînt copii de grădiniță pe lîngă ea, înțelegeți voi… Pe la jumătatea cărții deja cunoști sfîrșitul, căci la cît e de deșteaptă, devine plictisitoare.

O lectură ușoară, de vacanță, se citește repede. Într-o zi ai dat-o gata, dacă ai chef să afli ce e în capul unei bătrîne care face cînd pe polițista, cînd pe escroaca, cînd, de fapt, ea doar vrea să mănînce prăjituri și să-l mîngîie pe cap pe Mirciulică pînă cînd unul dintre ei dă ortu popii.

Greșeală de începător și scăpare de corectură:

Undeva, într-o conversație dintre Ned Morton și Dan ni se dă de înțeles că englezul nu înțelegea româna (ar fi fost și culmea!), două zile mai tîrziu, Ned ajuns în România se descurcă de minune cu limba.

Greșeală de logică:

N-am întîlnit nici un escroc care vrea să alerge după pisici prin București ca să-și aducă aminte o babă unde a pus o statuetă de aur, care nici măcar nu îi aparținea. Cînd pleci la drum, dai bani pe avioane, mai ești și presat de timp și de limba pe care n-o cunoști, de locurile unde trebuie să ajungi și la fel, nu le cunoști, mai trebuie să te întîlnești cu persoana de legătură, iei naibii o poză cu tine sau, cel puțin îl întrebi pe ăla de-o cunoaște cum arată, cîți ani are, unde stă. Nu?!

Poate că-s fleacuri, dar n-ai voie să le faci, avocat de profesie fiind, cărți polițiste scriind, mai ales cînd dai de un cititor care vrea să rezolve misterul înainte de a se termina cartea. Care mai e plăcerea? Să aud o bătrînă miorlăindu-se la nesfîrșit… Prea multe exagerări.

Cu toate astea, ar fi păcat să nu o cunoașteți pe Melania Lupu, să nu fiu printre puținii. Și, în plus, Rodiga Ojog Brașoveanu e Agatha Christie a noastră, iar uneori chiar îi iese.

Din seria Melania Lupu, în afară de aceste ”320 de pisici”, aveți așa: ”Cianură pentru un surîs”, ”Bună seara, Melania”, ”O toaletă a la Liz Taylor”, ”Anonima de miercuri” și ”Dispariția statuii din parc”. Le găsiți la editura Nemira.

🙂 Mala Hierba recomandă :

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *